Crinei Coco-Popescu şi frumoasei familii.
Sibiu, 2007
Privesc din turn şi văd oraşul care peste câteva ceasuri va deveni capitală culturală. Văd piaţa oraşului unde s-a adunat lume cât frunză şi iarbă.
Văd o mulţime de chipuri frumoase adunate într-o biserică. Văd privirile care privesc dintr-un unghi de vedere spre un singur punct de vedere. Şi privirile, şi inimile, şi sufletele, e poţi lua în palmă... le poţi arunca în văzduh ca pe nişte porumbei... Şi să le priveşti... şi să le priveşti cum zboară, să nu te mai saturi...
La început era imaginea.
De fapt, iubesc mai mult cuvântul icoană. Şi omul este icoana lui Dumnezeu!!!Vă imaginaţi aşa ceva? Să fii icoana lui Dumnezeu!? În această ţară unde oamenii au chiar privilegiul să privească Veşnicia şi Infinitul! Şi Tăcerea, o privesc... Şi Sărutul, îl privesc... Am fost şi eu ca să-l văd, Infinitul...
Am fost şi eu ca s-o privesc, Tăcerea... Nimic mai măreţ decât să priveşti Infinittul... Nimic mai folositor decât să scrutezi. Tăcerea... Nimic mai dulce decât… decât să contempli Sărutul... Şi limba, înainte să fie vorbită, oamenii o cutreieră. Limba e Patria lor! Ca s-o vorbeşti, trebuie să te duci, cum ai face drumul până la o mănăstire. Icoana limbii e acţiune! La început era acţiunea! Şi astăzi, imaginea şi acţiunea s-au nuntit.
E nuntă mare în oraş. Mireasa e icoana, mirele e acţiunea. Copilaşul care se va naşte era Cuvântul. La început era Cuvântul!
Cuvântul care joacă pe rotocolul pământului şi priveşte cu plăcere la noi, oamenii. Tăticu' meu, care m-a învăţat şi pe mine să joc pe rotocolul pămânului, mi-a pus în mână poemele poetului naţional şi mi-a spus: Fetiţa mea, aşa cum noi ne începem existenţa de la vârful cucerit, şi nu de la baza muntelui, începe-ţi şi tu povestea cu sfârşitul, de la punctul final care-l simbolizează cel mai bine pe Dumnezeu. Pentru că nimeni şi nicicând nu a scris mai frumos despre punctul final ca poetul naţional al acestei ţări: Dar de-odat un punct se mişcă... cel întâi şi singur Iată-l. Cum din haos face mumă, iară el devine Tatăl...
Aşadar... Era odată în Infinitul Mare o planetă frumoasă de culoare verde. Fiecare locuitor de pe planetă avea câte un Infinit Mic care trebuia însă să crească şi el Mare. Între cele două infinituri era un du-te-vino neîncetat care se chema Viaţă; un fel de respiraţie misterioasă, care nu se ştia de unde vine şi unde se duce Ea. Se ştia numai că Ea vine din Marele Mister al cerului înstelat şi se întoarce tot la El. Viaţa vegheată cu sfinţenie. În scopul vegherii a fost încheiată o alianţă între Infinitul Mare, Infinitul Mic şi Marele Mister. Cum se ştia clar că se poate veghea numai în tăcere, cele trei părţi au ales ca loc pentru summit Ţara Munţilor Frumoşi Ca Arcul Întins, pentru că acolo se afla un loc parcă predestinate pentru întâlnire: Masa Tăcerii....
