„Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine și râurile nu te vor îneca; dacă vei merge prin foc, nu te va arde și flacăra nu te va aprinde". Trecuseră câteva zile interminabile. Inactivitatea aceea impusă aproape că ne înnebunea. Singurul lucru ce-l aveam de făcut era să ne prezentăm la chemările la apel. Ajunsesem mai subțire decât un schelet. Eram chinuită de febră și de tuse și aveam mereu frisoane. Magda, una dintre prietenele mele care avea angină, urmându-mi exemplul, își înfășură gâtul cu o cârpă. Speram că odioasa Hasse nu va observa nimic și că vom apuca să luăm de pe noi aceste obiecte suplimentare înainte ca ea să se apropie de noi. Dar a fost în zadar, fiindcă Hasse a observat imediat modificările din ținuta noastră, ceea ce era considerat o gravă abatere de la disciplină. Ne-a bătut până ce a obosit și ne-a mai și destinat „selecției" pentru că, după cum se vede, răzbunarea ei n-a fost satisfăcută. Pentru o mică și nefericită abatere ne condamna să murim. Eu știam deja că „selecția" însemna camera de gazare și multe alte prizoniere aflaseră despre acest secret. Eram doar la vreo câteva sute de metri de așa-numita „brutărie" și simțeam mirosul dulceag pe care îl răspândea. În „brutăria" aceea erau arși oameni. În timp ce așteptam să sosească camionul Stubendients și prizonierele nemțoaice s-au prins de mâini și au format în jurul nostru un cordon. I-am șoptit Magdei la ureche că trebuie să fugim din cercul acela. Ea dădu din cap și răspunse: - Nu, lagărul e atât de înfiorător încât, oriunde ne-ar trimite, n-ar fi mai rău. Eu nu voi fugi. - Proastă!, am șoptit, este evident că unde ne vor trimite va fi și mai rău. - Vii cu mine? - Nu! - Atunci voi încerca singură să rup cordonul. Dar asta era mai ușor de zis decât de făcut. Abia mă gândisem la planul meu de fugă, când unele dintre selecționate începuseră să strige: - Stubendients! Cineva încearcă să fugă! De ce m-au trădat? Adevărat, ignorau faptul că urmau să fie duse la abator, dar știau bine că selecțiile nu se făceau ca să le îmbunătățească situația. M-am văzut silită să rămân în rânduri. Tremuram. Am încercat să mă separ pe cât posibil de tovarășele mele din față. În timp ce făceam manevra aceea, a sosit camionul care trebuia să ne transporte la camera de gazare. Instinctiv grupul se trase înapoi. Deodată, ca prin minunea minunilor, am zărit o bâtă aruncată pe jos. În Auschwitz, o bâtă era simbol al puterii și autorității. Am apucat țărușul și m-am amestecat într-un grup din altă baracă. Apoi, am fugit cu toată viteza spre bucătării. Magda, care între timp își schimbase gândul, m-a urmat. În fața bucătăriilor se afla, ca de obicei, un grup de prizoniere care pierdeau vremea. Cu cel mai natural aer din lume am început să pun farfuriile în ordine. Apoi m-am oferit să ajut cărătoarelor la cazanele cu supă și așa am procedat de la baracă la baracă până ce-am reușit să ajung la a mea. Magda, care făcuse exact ca și mine, dispăru în alt bloc. Nu fără dificultăți, mi-am schimbat veșmântul cu altă deportată și m-am vârât în Koia mea. Am avut grijă să nu ies de acolo până la primul apel. Vreo două prizoniere au rămas speriate când m-au văzut, dar le-am explicat foarte liniștită că am fost confundată probabil cu altă femeie pentru că pe mine nu m-au selecționat deloc. Schimbarea în îmbrăcămintea mea a trezit însă unele bănuieli. Eram sigură că Hasse nu mă va recunoaște între cele 40.000 de prizoniere. Totuși am simțit că era mai bine ca ea să nu mă vadă în vechile mele haine. Dar, dacă calmul meu a liniștit pe cea mai mare parte a tovarășelor mele, nu același lucru s-a întâmplat cu Irka, adică blocova. În ziua următoare m-a trezit dis-de-dimineață Stubendients, sluga personală a blocovei. Irka zice că vrea imediat ghetele tale, ori te va denunța lui Hasse. Am încercat să protestez. „Sunt bolnavă, am febră - spune doctor Olga Lengyel în cartea sa «Cuptoarele lui Hitler» - plouă și nu am absolut nimic ce să pun în picioare." „Nu fi atât de îngrijorată - insista sluga credincioasă, Stubendients -, Irka îți va da o pereche de pantofi. S-a făcut!" Dimineața următoare am primit doi pantofi de la perechi diferite, amândoi pe piciorul stâng, amândoi făcuți din barete și aproape fără talpă. Dar n-am îndrăznit să mă plâng. Nu încheiasem o afacere proastă. Continuam să trăiesc.
