Motto: „Genocidul armenesc a inspirat planurile naziste de exterminare a evreilor". (Charles Tannock, Preşedintele Comisiei pentru Drepturile Omului din Parlamentul European)
În memoria naşului meu, Armenah Marcarian, şi a familiei sale distruse.
În fiecare an, în ziua de 24 aprilie, inimile armenilor din lumea întreagă zvâcnesc mai puternic, împletindu-şi ritmul cu dangătul clopotelor amintind masacrul, Metz Yeghern - Marele Rău, genocidul, holocaustul căruia i-au căzut victime peste două milioane de suflete.
Două milioane de morţi şi niciun vinovat!!! Fiindcă Turcia - nomina odiosa -, care, acum, se înghesuie să intre în Europa pe uşa din dos, deşi face afaceri cu Isis şi învârteli cu cei care au organizat exodul apocaliptic al migranţilor, refuză să-şi recunoască vreo vinovăţie de proporţii în problema armeană, deranjată inclusiv de termenul genocid - aceasta fiind una dintre cauzele de fond ale controverselor sale cu Uniunea Europeană.
Cu toate că o recentă lege franceză pedepseşte cu închisoarea negarea genocidului armean, în replică, magistratura turcă îi ameninţă cu arest şi detenţie până la trei ani pe cei care vorbesc în public despre acest subiect, considerându-l „un gest nepatriotic". Mai mult decât atât, deoarece, în primăvara trecută, fiind comemorat, la nivel mondial, un secol de la tragicele evenimente, preşedintele Germaniei, Joachim Gauck, s-a referit, pentru prima dată, la masacru cu termenul genocid, precizând că Germania poartă şi ea o parte din răspundere, discursul său a declanşat o criză diplomatică, ministrul de Externe turc afirmând că „poporul turc nu va uita şi nu va ierta declaraţiile preşedintelui german"! Psihologie de mai-mari ai lumii! Cine i-o fi învăţat? Pe cine au în spate? Aroganţa preşedintelui Erdogan, care de mult se visează, şi deja se şi vede, probabil, ditamai califul, stăpân pe mapamond, nu mai miră pe nimeni. În fond, el nu face altceva decât să continue aspiraţiile imperiale, belicoase şi criminale, ale antecesorilor săi, cu care şi Ţările Române (şi nu numai ele) s-au confruntat secole la rând.
S-o luăm însă cu începutul! Masacrul armenilor sau Genocidul uitat se referă la două evenimente distincte, dar care au legătură între ele: campania condusă de Sultanul Abdul-Hamid II, între anii 1894-1896, şi deportarea şi eliminarea armenilor, de către guvernul Junilor turci, între anii 1915-1916. Termenul genocid e asociat celui de-al doilea episod, comemorat de către armeni pe 24 aprilie. În acest genocid, au fost omorâţi aproape două milioane de armeni.
Primul masacru a fost însă doar… uvertura.
„În 1890, în Imperiul Otoman existau în jur de două milioane de armeni, majoritatea creştini orientali sau catolici. Aspiraţia popoarelor caucaziene la propria independenţă şi anexarea Armeniei Orientale la Imperiul Rus duc la pierderea echilibrului existent. În acest climat, destul de agitat, acţiunea armeană se explică pe două fronturi: primul - la Constantinopol, unde Patriarhul armean susţinea problema recunoaşterii armenilor, şi al doilea - în Armenia, unde se nasc primele partide revoluţionare clandestine. Sultanul Abdul Hamid II, preocupat de activismul armean, dar şi de dezvoltarea economică pe care acest popor începea să o cunoască, decide punerea în mişcare a unui pogrom, cu ocazia căruia sunt ucişi 200.000 de armeni, începând cu anul 1895.Totul se petrece sub ochii puterilor europene, care, cum vor face şi mai târziu, nu reuşesc să ia nicio iniţiativă în a apăra popoarele asuprite. Reacţia armeană a fost aceea de a crea Federaţia Revoluţionară Armeană, numită şi Dachnak, cu baze în apropiata Armenie Rusă, şi susţinută de populaţiile locale. Trebuie subliniat că armenii erau susţinuţi de Rusia în lupta lor pentru independenţă, aceasta aspirând să anexeze teritorii otomane şi eventual să-şi apropie Constantinopolul. Pentru a înăbuşi mişcarea autonomistă armeană, guvernul otoman i-a încurajat pe kurzi, cu care împărţise teritoriul Armeniei istorice." De fapt, pe kurzi i-au minţit mai toţi stăpânii lumii că le dau ţara înapoi, folosindu-i ca luptători pentru orice alte cauze în afară de cea a propriei independenţe.
Presiunea kurdă şi creşterea taxelor impuse de guvernul turc i-au exasperat pe armeni până la revoltă. „Armata otomană, împreună cu armata kurdă, au răspuns revoltei, ucigând mii de armeni şi arzând satele (1894). După doi ani, probabil pentru a obţine atenţia internaţională, câţiva revoluţionari armeni au ocupat Banca otomană de la Istanbul. Reacţia a dus la un pogrom antiarmenesc din partea turcilor musulmani, în care şi-au pierdut viaţa în jur de 50.000 de armeni."
Mergem mai departe! În preajma Primului Război Mondial, Imperiul Otoman era condus de guvernul Junilor turci. „Aceştia păreau intenţionaţi să combată sistemul imperialist şi să creeze o federaţie formată din toate popoarele care fuseseră anterior cuprinse în imperiu. Însă conceptele naţionalismului turc, precum şi crearea unei federaţii otomane au fost cu totul contrare comportamentului lor, aceştia considerând elementul armean ca un pericol intern ce trebuia combătut. Exista teama că armenii ar putea să se alieze cu Rusia, rivala de secole a otomanilor pentru supremaţia în Peninsula Balcanică şi în Caucaz. Deja în 1909 au loc primele masacre: în Cilicia, unde sunt ucişi în jur de 30.000 de armeni de către forţele partidului Ittihad ve Tarakki (Uniune şi Progres). Totul fusese consecinţa ideologiei turce care avea la bază panturcismul (curent puternic naţionalist şi iredentist) şi turanismul (care caracteriza independenţa naţională şi rasa pură).
În 1915, când războiul deja începuse, câteva batalioane armeneşti ale armatei ruse au început să recruteze dintre armeni pe cei care în trecut fuseseră în armata otomană. În acest timp, armata armeană era ajutată şi înarmată şi de Franţa, care i-a îndemnat la revoltă împotriva proaspetei puteri republicane. Justificându-şi actele proprii ca reacţie la ameninţarea proaspătului stat, Junii turci au executat imediat în jur de 300 de naţionalişti armeni şi au dat ordine de deportare a unei bune părţi a populaţiei armeneşti din Anatolia, unde trăiau de milenii, spre deşerturile din Siria şi Mesopotamia."
Peste 1.200.000 de persoane au murit de foame, boli şi extenuare. Până în 1923, guvernul turc de la acea vreme omorâse peste jumătate din populaţia armeană şi deportase alte sute de mii din ţinuturile lor ancestrale.
„După cum se ştie, în planurile panislamismului şi ale panturismului, devenite politică de stat în Imperiul Otoman, eliminarea, distrugerea şi asimilarea armenilor era una dintre problemele importante şi strigente. Se ştie, de asemenea, că, în «rezolvarea», cu puţin zgomot şi cu mare succes, a Chestiunii Armene, scăparea de elementul armean, prin aceasta netezindu-se drumul creării «Marelui Turan», Comitetul Central al partidului Junilor Turci, aflat la putere, guvernul şi forurile locale ale autorităţii au folosit starea de război.
Având un plan amănunţit, pregătit în prealabil, în 1915-1916, s-a îndeplinit exterminarea armenilor occidentali - Marele Genocid Armean. În Armenia Occidentală şi în regiunile populate de armeni din Turcia, au fost masacraţi, dislocaţi şi lichidaţi pe drumurile deportării sau au fost exterminaţi în deşerturile Mesopotamiei circa 1,5 milioane de armeni, care alcătuiau o treime din numărul total al poporului armean şi două treimi din segmentul său apusean. Dar actele de barbarie nu s-au limitat la atât. Au fost convertiţi forţat la mahomedanism aproape 200 de mii de armeni, circa un million s-au răspândit în lume, au fost prădate şi distruse valorile materiale şi spirituale ale Armeniei Occidentale. Toate acestea erau urmările directe ale Genocidului. Cu toate acestea, în comparaţie cu Holocaustul, majoritatea oamenilor ştiu puţine despre acest episod sumbru".
„Guvernul Junilor Turci ascundea cu abilitate, în comunicatele oficiale, evidenţa dislocării armenilor, încerca să nu permită, atât prin poştă, cât şi prin telegraf, răspândirea veştilor cu privire la exterminarea populaţiei armene. Chiar şi pentru ambasadele şi consulatele ţărilor neutre era imposibil de transmis vreun material, nu atât din cauza stării de război, cât pentru că toate telegramele şi scrisorile, cu mărturia celor contemporani cu evenimentele, înainte de a ajunge la destinaţie, treceau prin cabinetele lui Talaat şi Enver. Iar faptele cunoscute de opinia publică europeană erau negate sau explicate de către guvernul Junilor Turci ca fiind măsuri de reprimare a „manifestărilor revoluţionare" ale armenilor sau ca o dislocare a populaţiei din raţiuni strategice şi de asigurare a vieţii armenilor. Cu toate acestea, acţiunea de exterminare nu putea fi ascunsă."
Mai devreme sau mai târziu, adevărul iese la iveală. Ca şi noi, românii, armenii iartă, dar nu uită. În rest..., orice asemănare cu situaţii cunoscute este pur întâmplătoare.
(Surse: Wikipedia, HotNews.ro, „Genocidul Armean şi poziţia ţărilor Antantei în anii 1915-1916", de Lilit Hovhannisian, în culegerea „Probleme ale istoriei şi istoriografiei Genocidului Armean", editată de Muzeul-Institut al Genocidului Armean de pe lângă Academia Naţională de Ştiinţe a Republicii Armenia - Erevan.)
