În ultimele decenii sunt tot mai frecvent întâlnite, în lucrări de specialitate, antinomiile de tipul al meu, al nostru - străin. Această pereche se întâlneşte în semiotică, în general, în lingvistică (în toate compartimentele limbilor), în folcloristică, în teoria literară etc. Nu lipseşte nici din teoria textului.
Textul, aşa cum ne este prezentat, în plan sincronic, ca o entitate unitară, de cele mai multe ori nu este omogen în plan diacronic, din punct de vedere al originii sale. Cercetările din ultima vreme au demonstrat că, în majoritatea textelor conexistă fragmente de texte din alţi autori, din alte culturi şi din cu totul alte epoci. Acestea se numesc intertexte. Cu cât un text (macrotext) este mai complicat şi conţine un număr mai mare de intertexte (variate din punct de vedere al originii lor), cu atât cere un procent mai mare de cunoştinţe şi, în general, mai multe informaţii din partea cititorului spre a putea fi corect înţeles, spre a se percepe toate subtilităţile. Lipsa informaţiilor privitoare la text conduce la imperceptibilitate. Din acest motiv se întâlnesc adesea la cititori afirmaţii de tipul: „Am citit (romanul, nuvela, articolul etc.), dar n-am înţeles mare lucru"sau „N-am priceput nimic". Dar, pe de altă parte, înlăturarea fragmentelor intertextuale, adică a ceea ce este străin din punct de vedere originar, duce la simplificarea mesajului, la deteriorarea macrotextului. Or macrotextul, aşa cum este el constituit, este viabil numai în ambianţa dintre autohton, băştinaş şi străin. Numai împreună formează un tot unitar, formează acea simbioză necesară comunicării mesajului.
Situaţii similare celor menţionate sunt destul de frecvente îi contextul social şi în spaţiul geografic. Astfel, din punct de vedere sincronic, în România, toate populaţiile formează împreună acea simbioză în care îşi duc existenţa toţi cetăţenii ţării noastre. Prin urmare, alături de români, autohtoni, băştinaşi, trăiesc şi alte populaţii, străine din punct de vedere originar, deci dacă privim problema în plan diacronic, în plan sincronic toate naţionalităţile de pe teritoriul României sunt ale noastre, ale tuturor. Nu întâmplător se spune: bulgarii noştri, nemţii (saşii) noştri, sârbii noştri, ucrainenii noştri, ungurii noştri etc. Atât în trecut, cât şi după Marea Unire, toţi românii au avut o atitudine loială faţă de conaţionali, deci au format şi formează un macrotext.
Dovadă că, cu mici oscilaţii, numărul conaţionalilor s-a păstrat în aceleaşi procente. Excepţie fac evreii şi saşii (şvabii). Nu a avut loc nici procesul de expulzare şi nici cel de românizare. Nu toate ţările se pot lăuda cu aceleaşi rezultate în acest domeniu. Este destul să-i amintim, în acest sens, pe vecinii noştri maghiari, unde, după 1918, numărul românilor, slovacilor, sârbilor, nemţilor etc. a scăzut substanţial.
Din partea românilor, dar şi din partea multor conaţionali, a existat, permanent, tendinţa de a trăi împreună, de a conlucra împreună, de a se găsi unul alături de celălalt, într-un cuvânt, de a păstra contextul clădit de veacuri. Din păcate, şi în trecut, dar în ultimul timp, tot mai frecvent se caută din partea unor grupuri motive de izolare de masa mare a românilor, se încearcă o destrămare a macrotextului societăţii româneşti. Cei ce mocnesc mereu şi întreţin permanent fumul dezbinării militează pentru izolare de români, începând cu grădiniţele şi continuând cu şcolile, liceele, universităţile. Oare ce rău poate fi în faptul că acei copii, ai conaţionalilor, pot discuta, se pot împrieteni cu copiii români, ca mai târziu să poată lucra, să aibă posibilitatea de a colabora în activitatea lor cotidiană? Oare de ce se insistă atât de mult ca şcoala aceasta să fie „a mea", liceul „al meu", universitatea „a mea", când putem spune simplu sunt ale noastre, sunt ale tuturor cetăţenilor care intră în macrotextul românesc. Noi dorim să fim împreună, voi doriţi să fiţi separat. Noi dorim să fiţi ai noştri şi noi ai voştri, voi doriţi să fiţi străini, noi dorim unitate, voi doriţi dezbinare, izolare.
(va urma)
