Sărbătoarea pe care creştinii o prăznuiesc începând cu secolul al IV-lea d. Hr., Boboteaza, comportă o semnificaţie ce depăşeşte înţelesul emergent acestei practici ritualice, presupunând alte conotaţii teologice mult mai profunde decât înţelesul conferit de textul biblic propriu-zis, regăsite mai ales în Sfânta Tradiţie. Înainte de oricare altă semnificaţie, aşa cum se ştie, în religia creştină Botezul Domnului reprezintă o epifanie prin care este evidenţiată pentru prima oară ceea ce se poate numi onto-teologizarea (concept regăsit la I. Kant şi adaptat acestui context teologizant) întregii creaţii divine, prefigurând doctrina fundamentală a creştinismului prin ceea ce avea să devină Sfânta Treime şi Taina Botezului în această religie. Mai explicit, prin intermediul arătării Duhului Sfânt sub chip de porumbel deasupra apei Iordanului şi a Fiului Omului, după cum se traduce această epifanie din timpul Botezul Domnului, a avut loc un fenomen cosmic, semnificând pe de o parte îndumnezeirea creaţiei - firii prin intermediul acestui principiu fundamental al existenţei care este apa (Thales, sub raport ontologic), care la rândul ei, printr-o asemenea simbolistică variată, avea să devină din principiu ontologic un principiu onto-teologic, conferind creaţiei sensuri şi atribuţii specifice ce cad sub incidenţa divinităţii. Mai mult decât atât, apa prezintă un rol fundamental atât în fundamentarea creaţiei şi a vieţii (cf. Facerea 1:2, când „Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor", pregătind creaţia în vederea apariţiei vieţii), cât şi un rol reformator, sub raportul mântuirii şi îndumnezeirii omului şi a întregii creaţii. În acest mod simbolistic, apa prin intermediul Botezului hristic reprezintă suportul ontologic asupra căreia acţionează Duhul Sfânt - puterea divină în acest scop soteriologic-mântuitor, prin această purificare fiind pregătită naşterea altei lumi şi un nou Adam, dezlegată de blestemul păcatului originar, săvârşit prin vechiul Adam. Totodată, prin apă avea să se sfinţească - boteze nu numai Fiul Omului, devenit prin puterea Duhului Sfânt, Fiul lui Dumnezeu, ci întreaga creaţie divină, în aşa fel încât Iordanul, ca simbol al apei sfinţite şi al întregii creaţii prin intermediul apei, să reprezinte simbolul unităţii dintre imanenţă şi transcendenţă, cer şi pământ, creaţie văzută şi nevăzută, ca unitate configurată în creştinism prin Taina supremă a Sfântei Treimi. Astfel, prin această teofanie, Dumnezeu este prezent în creaţia Sa în această configuraţie treimică, atât: ca fiinţă văzută, prin creaţia Sa (sub raport ontologic substanţialist), cât şi ca Fiinţă Supremă nevăzută (sub raport onto-teologic), fiind întruchipat şi reprezentat prin această uniune dintre Logosul divin - Cuvântul întrupat, cu acel statut divin de Fiu al lui Dumnezeu (născut şi nu făcut) şi puterea Sa exprimată prin Duhul Sfânt, simbolizat prin acel porumbel care s-a „aşezat" deasupra capului lui Iisus şi deasupra noii firi, reprezentate de apa sfinţită a Iordanului, ca „apa mântuirii", după cum o definea părintele Patristicii, Sfântul Ioan Gură de Aur- Hrisostomul. Dacă e să ne referim asupra simbolisticii evenimentului petrecut la Botezul lui Iisus de către Sfântul Ioan Botezătorul, când Duhul Sfânt coboară în chip de porumbel, ca simbol al păcii interioare, al blândeţii şi curăţiei sufletului, atunci trebuie spus că pogorârea Duhului în acest chip nu este deloc întâmplătoare, această binecunoscută epifanie putând fi asociată cu porumbelul pe care l-a trimis Noe de trei ori de pe arca sa, reprezentând simbolul salvării din ceea ce putea semnifica apa, atunci când, în loc de resursă a vieţii, se constuia într-o sursă a morţii, ca urmare a nesupunerii şi a păcatelor săvârşite de om şi omenire de-a lungul întregii sale istorii.
Aşa, după cum voi încerca să arăt, semnificaţia simbolică a porumbelului, ca epifanie a Duhului Sfânt, este cu mult mai complexă decât ceea ce se poate deduce din textul evanghelic, şi cu atât mai mult decât porumbelul trimis de Noe, care se poate constitui într-un simbol salvator şi nu reformator precum este porumbelul ce simboliza puterea lui Dumnezeu Treime sub acest chip ontologizat al creaţiei văzute, care a pogorât deasupra capului lui Hristos în timpul Botezului săvârşit de Sfântul Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul lui Iisus Hristos. Chiar dacă simbolistica porumbelului epifanic diferă de cea deluviană, între aceste două conotaţii simbolice se pot institui unele asocieri, dar asupra cărora nu voi insista. Voi menţiona însă că, prin acest mecanism asociativ, apa devine în iconomia divină (Planul divin), mijlocul prin care Sfânta Treime S-a descoperit în timpul Botezului lui Iisus Hristos, ca simbol al sfinţirii lumii - creaţiei - îndumnezeirii firii, după cum susţinea acelaşi sfânt părinte citat. În acelaşi timp, ca sursă ontologică a vieţii, prin acest Botez Sfânt, apa devine sursă fundamentală a reînnoirii fiinţei umane, prin intermediul ei fiind „spălată" lumea de păcate, fiind marcat în acest sens saltul din planul onologic-material în cel onto-teologic spiritual. În mod deosebit în plan uman, când omul, creat după chipul şi asemănarea Sa Treimică, se reînnoieşte în urma botezului creştin, mântuitor şi reformator, nemairămânând prizonierul acestei capcane existenţiale rezultate prin decăderea sa, ca urmare a încălcării interdicţiilor divinităţii şi a păcatelor comise de către om şi umanitate. În acest scop, dintr-un ritual simbolic precreştin de factură imanentă, Botezul devine o Taină Sacră ce avea să fundamenteze o nouă religie, bazată pe reînnoire şi reformare ontologică şi spirituală, care îşi găseşte începutul în această mare sărbătoare religioasă pe care o prăznuiesc creştinii, an de an, ca simbol al mântuirii şi îndumnezeirii.
