Cu acest gând în suflet, am inițiat realizarea acestei lucrări. Demersul nostru s-a dovedit a fi unul binevenit, bucurându-ne de sprijinul unui număr important de informatori reprezentativi pentru arealul folcloric luerean, toate elementele acestuia fiind reprezentate; pe lângă valoarea în sine pe care o are materialul folcloric adunat, ne-a bucurat și faptul că am descoperit prin intermediul acestor culegeri temeinic alcătuite și culegători de a căror existență nu am avut cunoștință. Cu acest gând, am pornit și la tipărirea acestei cărți dar și cu dorința de a ne arăta prețuirea și de a-i recompensa într-un fel pe acești câțiva oameni care s-au aplecat cu dăruire și dragoste asupra nesecatului izvor de lumină, asupra acestor neprețuite comori, încă vii, ale folclorului nostru. Dincolo de datoria care ne revine, de a asigura conservarea și valorificarea acestei moșteniri inestimabile, am dorit ca truda acestor oameni, care și-au înțeles și asumat rolul de păzitori și garanți ai supraviețuirii unui suflet sănătos al satului nostru, să nu treacă neobservată.
Bogăția și varietatea repertoriului folcloric literar ce caracterizează zona localității Lueriu, care a intrat de-a lungul timpului în atenția multor culegători pasionați, este încă o dată demonstrată de acest demers. La fel și faptul că satul nostru, depozitar prin excelență al acestor comori, încă mai are ce oferi celui care își apleacă urechea spre a asculta sufletul țăranului destăinuindu-se, picurând din înțelepciunea și înțelegerea sa profundă față de viață în general, în aceste diafane și neașteptate forme de expresie. Iar cercetarea acestei literaturi populare, posibilă, în primul rând, grație acestor culegeri de folclor, și apoi zăbava specialistului asupra lor își au și azi rostul și încă unul bine definit.
O parte dintre materiale au fost culese în ultimii ani, iar altele au fost făcute în urmă cu treizeci-patruzeci de ani. Volumul de față cuprinde cele mai valoroase culegeri, unele dintre acestea cuprinzând și elemente din sfera vieții contemporane. Firește că aceste culegeri cuprind cele mai diferite specii caracteristice literaturii populare, distribuirea și ocurența acestora în totalitatea materialului adunat reflectând starea de fapt în ceea ce privește statutul fiecăreia din punctul de vedere al actualității lor.
Astfel, este evidentă preponderența creațiilor aparținând genului liric față de cele epice, lucru perfect explicabil, dacă avem în vedere realitățile care le-au dat naștere și care stau la baza unei categorii sau a celeilalte. Orațiile și cântecul epic, în special cel de factură fantastică, ca specii ale genului epic, apărând în contextul unui sistem etico-filosofic fundamentat pe miturile și simbolurile unei străvechi gândiri magice, sunt tot mai puține ca număr. De multe ori, fragmente, teme și motive din creațiile mai vechi de acest tip se regăsesc în genul liric, înspre care au migrat în timp, gen mai adecvat necesităților de exprimare ale individului. Așa se explică prezența masivă a creațiilor aparținând acestuia. Cântecul liric, fie el de dragoste și dor, de jale sau înstrăinare, de cătănie sau război este, în acest context, cel mai bine reprezentat, caracterul lui pretându-se cel mai bine la o cuprindere totalizatoare a trăirilor individului, de unde și o predilecție pentru acesta. În același context, remarcăm numărul mai redus al cântecelor epice de tip eroic, vitejesc, istoric sau de război, dar și prezența semnificativă a cântecelor epice de conflict familial sau social.
Poezia de nuntă și cea a colindelor beneficiază, în schimb, de un statut privilegiat, deoarece, prin păstrarea obiceiurilor care le încorporează, li s-a asigurat perenitatea; mai mult, în cazul poeziei de nuntă, cel puțin, caracterul deschis al acesteia a determinat o perpetuă îmbogățire a repertoriului. În același context, se înscrie și strigătura, o altă specie foarte bine reprezentată. Cât despre poezia ceremonialului de înmormântare sau despre descântec, acestea împărtășesc soarta genului epic, aflându-se într-un proces de lentă dispariție, din motivele numite mai sus.
Considerăm necesar să facem câteva precizări în legătură cu particularitățile graiului local corespunzător zonei în care s-au făcut culegerile și cu modul în care am considerat potrivit a nota aceste particularități. Majoritatea culegerilor prezente au fost făcute ținându-se seama de acest element important și, în consecință, le-am notat și noi cu grijă. În acest sens, în ceea ce privește pronunția, nu am apelat la transcrierea fonetică propriu-zisă, care ar fi îngreunat atât demersul în sine, cât și lectura și buna înțelegere a textelor, ci am păstrat în scris elementele caracteristice, care dau limbii culoarea locală, în special acolo unde cerințele prozodice impuneau acest lucru. În acest scop, am păstrat vocala ă în formele de conjunctiv, procedând la fel cu o sumă de alte fonetisme. Am păstrat, tot așa, trecerea lui a accentuat, din diftongul ia, la é (băiet, nuie, încuietă) sau neaccentuat, protonic, la ă, în multe cazuri (tăbac, păhar), a vocalei e precedată de s, z, ț, sau ș, j, r, t, d, la ă: (sămn, zăr, jălesc, păhară, șărpe), rostirea prin î a lui i aflat după consoanele s, ș, j, ț, d dure (cuțât, țâgan, zâc, a ieșî), păstrarea formelor câne, pâne, mâne fără anticiparea elementului palatal prin i sau palatalizarea în exemple ca pcior, obgele, jinars, lumnină, amniaz etc. Nu am omis să marcăm lipsa în pronunție a articolului hotărât -l la numărul singular al substantivelor masculine sau dispariția lui i final la unele forme de plural (fraț', bărbaț', mereț'), pentru a sublinia caracterul oral al limbii textelor. La fel, am păstrat în cele mai multe rânduri, formele trecute la genul feminin a unor substantive masculine (lăcată), păstrarea unor forme vechi de plural (ai pentru ani), forma invariabilă a a articolului posesiv, formarea perfectului compus al verbelor la persoana a III-a singular și plural cu auxiliarul invariabil o, perfectul compus înlocuind pe alocuri și perfectul simplu, care nu se folosește. Am notat și am păstrat, de asemenea, accentuarea diferită de modelele limbii literare a unor cuvinte, cerută de prozodie (năframá, tindeú, holdá) sau în cazurile de rămânere a accentului pe tulpina verbului (blastăm, măsur). Întrucât lexicul este de o remarcabilă bogăție, caracterizat de un număr mare de regionalisme, multe provenite din maghiară (batăr, bănat, a celui, a duhăni, jăb, lipideu etc.), s-a impus semnalarea și explicarea lor în glosarul de la sfârșitul lucrării.
Nu putem încheia fără a mulțumi și pe această cale informatorilor din sat, care ne-au fost de mare folos. Fără ei, am fi pierdut acest drum spre viitorime, oferindu-ne ceea ce s-a mai păstrat.
Noi vom exista în viitorime prin cei trecuți și prezenți.
Un popor, o națiune se identifică prin obiceiuri, tradiții, folclor, dans popular și costum popular, pentru că „Veșnicia s-a născut la sat..." după cum spunea foarte bine Lucian Blaga.
