Volum aparte din punctul de vedere al abordării spiritualizante, La taclale cu Dumnezeu (Editura Vatra veche, Târgu-Mureș, 2016) de Nicolae Băciuț, ne prezintă cum poetul participă cu asiduitate la anumite revelări situate în sferele superioare, consubstanțiale transcendentului, astfel ivindu-se versuri adeseori încărcate cu nebănuite sensuri. Este etalată o gamă variată de trăiri. Natura umană, eminamente interogativă, pare a fi mereu în așteptarea eliberatoarelor răspunsuri. Statura proprie acestui demers liric este axată pe un maximal elan ascensional. Mesajele transmise consonează cu acuitatea marilor întrebări existențiale. Problematica metafizică este câteodată camuflată de profund genuinele constante ale naturii: „Cum să spui ierbii să nu mai fie/ iarbă,/ cum să spui pietrei să nu mai fie/ piatră,/ cum să spui florii să nu mai/ înflorească,/ râului să nu curgă,/ fătului să nu se nască?// Cum să spui:/ Doamne, îți las ție viața mea,/ să i-o dai celui nenăscut,/ să moară el în ea?// Cum să spui:/ e dimineață, Doamne,/ și nu mă pot însera?" (Cum să spui?). Durata clipei oglindește esențe inefabile. Idealurile sunt recognoscibile în pluralitatea sintagmelor lirice din prezentul volum. Totul se situează sub incontestabila autoritate spirituală a crucii. Transcendența devine consonantă cu fascinația, cumva nostalgică, a fiorurilor iubirii: „Nu voi mai fi când înc-asculți/ prin ierburi greierii cei mulți// sub tălpile de curcubeie/ ce se îneacă-n mări Egee,// ce-și risipesc argintu-n valuri,/ ca să te-nbrace iar în șaluri,// măcar așa să mai apară/ iarna pierdută într-o vară,// când eram tu, când erai eu,/ ținând de mâini pe Dumnezeu." (Cândva). Limbii române îi sunt închinate versuri vibrante, cu o însemnătate potențată de actualul context liric ce privilegiază religiozitatea. Persistă nostalgia acelui illo tempore, când toate beneficiau de particularități nealterate. Metamorfoza inimii se realizează într-o „Joie a Patimilor", fiind subliniat și caracterul dramatic al acestui demers estetico-sacramental. Distanța până la Dumnezeu face parte din registrul perpetuu caracteristic misterului: „Atât de-aproape Dumnezeu -/ atât de departe;/ aș vrea să pot/ să-l ating/ ca pe o filă de carte,/ aș vrea să pot/ să-i spun pe nume -/ dacă are nume/ și nu-i decât/ o vară-n care-a nins.// Aș vrea să fie lumină,/ să fie tot în nimic,/ să fie noapte senină,/ să fie tac,/ să fie tic.// Atât de aproape de Dumnezeu,/ atât de departe -/ să fii și tu,/ să ne privești,/ o undă,/ un clic! (Clic). Adeseori, ambientul e ritmat de tonuri panteiste, întru omnipotența Cuvântului. Pare că hierofaniile inspiră multe poezii din volumul scris de Nicolae Băciuț. Tematica regenerării timpului va fi mereu impresionantă pentru cel care invocă bine știuta Cale. Iernile fundamentate poetic sunt purtătoarele unor adânci efluvii protectoare: „Ascultă iarna/ și cum zăpada/ e un cântec/ în care-i cald,/ ca într-un pântec,/ ca într-un somn,/ prin care treci/ și nu vrei să te naști/ în zi de naștere,/ ci-n zi de Paști." (Ascultă iarna). În altă parte, individualitatea se prezintă prin prisma unei ars moriendi pline de tainice înțelesuri. Sufletul poetic ființează în siajul incomensurabilului transcendent, de aici rezultând poeme cu specială încărcătură. O frisonantă întrebare: „Doamne, Doamne, cin'ne ia,/ Dacă nu vom învia? (Dacă nu vom învia?). Prin aceste versuri circulă o energie greu definibilă, îndreptată spre arealuri ideale. Moartea devine o entitate aproape inofensivă, dintr-o perspectivă care scoate în evidență ideatica paradisiacă. Sunt preconizate nașteri și renașteri, toate într-un registru sacramental. Albul va tutela accentuatul turbion metafizic: „E-atâta alb, ca într-un vis/ din care nu mai pot ieși -/ e albul nesfârșit,/ când nu mai e nimic de scris.// E alb până departe,/ când viața se întoarce-n moarte." (Ultima iarnă). Persistă senzația situării în zodia „poemului de aer". Extrem de accentuată dimensiunea spirituală a volumul La taclale cu Dumnezeu, ceea ce scoate în evidență stări reflexive sublimate liric.
