,,Doamne, cine să mai știe,/ Dacă o mai fi să fie/ Slobod Prutul să-l mai trecem,/ Cu frații să ne petrecem."
(Folclor basarabean)
La începutul secolului al XIX-lea s-au petrecut importante schimbări pe harta politică a Europei, inclusiv în părțile sale răsăritene. Astfel, Hanatul tătărăsc al Crimeiei a încetat să mai fie o forță militară, el fiind înghițit de expansiunea rusă spre sud și sud-vest. Ofițerul rus I.R. Koliarski, participant la războiul ruso-turc din 1806-1812, nota: ,,Tătarii, acest popor barabar, s-a dat încetul cu încetul cu rușii".
Aceeași soartă au avut-o și tătarii din Bugeac: ,,Tătarii dispăruseră, emigrând în masă. Târgurile lor dispăruseră odată cu ei (…). După o lună de zile, nu vedeai nicio urmă din mulțimea satelor care populau Bugeacul (…). Când te apropiai de o casă părăsită, auzeai strigăte, țipete, urlete și o mulțime de pisici, de curcani, de găini, de gâște, de rațe, care veneau să ceară mila omului, ocrotitorul lor firesc. Multă vreme cazacii și ostașii ruși nu s-au hrănit decât cu păsări". (Este vorba tocmai de intrarea trupelor rusești în Basarabia, în urma ordinului primit, la 22 noiembrie 1806, de generalul rus Michelson, de a ocupa Principatele Române).
Trebuie precizat faptul că nici Moldova, nici Țara Românească nu au opus rezistență la intrarea trupelor rusești, acestea fiind socotite ca o armată eliberatoare a unei puteri creștin-ortodoxe, așa cum erau și românii din cele două principate. Datorită acestui fapt, armata rusă a înaintat fără nicio piedică, astfel că, în ziua de Crăciun, rușii ajunsese la București. Nu întâmplător, deci, o mulțime de voluntari români, în frunte cu Tudor Vladimirescu, s-au înrolat în armata rusă, pentru a lupta alături de aceasta împotriva turcilor.
După cum se știe, în cele din urmă, turcii au fost înfrânți. Pacea ce s-a încheiat la București, în 16/28 mai 1812, prevedea ca hotarul dintre cele două imperii să fie stabilit pe râul Prut, de la pătrunderea acestuia pe teritoriul Moldovei, până la vărsarea sa în Dunăre, apoi pe brațul Chilia. Totodată, teritoriul dintre Prut și Nistru (Basarabia) urma să intre în posesia Rusiei. La aflarea acestei vești, mitropolitul Veniamin Costache a îndemnat la rezistență și a susținut aducerea cazului în fața Congresului de Pace de la Viena.
Cedarea Basarabiei era cea de-a doua ticăloșie pe care turcii au comis-o față de români. Prima fusese cedarea Bucovinei către austrieci, în 1775. Și în 1812, ca și în 1775, Turcia nu putea oferi nimănui ceva ce nu-i aparținea! Fiindcă Țările Române nu au fost transformate niciodată în pașalâce turcești, deci nu au făcut parte integrantă din teritoriul turcesc, asupra căruia statul turc să-și exercite puterea și autoritatea.
Este semnificativ și faptul că în manifestul pe care țarul Alexadru I l-a adresat nobilimii ruse, cu ocazia încorporării Basarabiei, nu se făcea nicio referire la vreun drept istoric al Rusiei aupra acestui teritoriu. Pur și simplu, se vorbea de o ,,nouă provincie", în care nobilimea rusă era îndemnată să se statornicească, fiindcă aici va găsi pământ roditor, păduri, iazuri cu pește, nesfârșite herghelii, cirezi de vite și turme de oi.
Încă un lucru ar mai trebui consemnat: dacă Congresul de la Viena (1814) a fixat granițele vestice ale Rusiei pe teritoriile actuale ale Poloniei și Finlandei, despre Basarabia nu s-a amintit niciun cuvânt. Acest lucru ne conduce la concluzia că diplomația rusă nu era deloc convinsă că acest teritoriu aparținea cu adevărat Rusiei, motiv pentru care hotarul de pe Prut era considerat unul vremelnic. Din păcate, stăpânirea rusă asupra Basarabiei va dura ,,provizoriu" mai mult de o sută de ani. Adică, de când ,,în 1812, ca să se știe, a pus muscalu piatră de hotar la Prut și a rupt biata noastră Moldovă în două ". Așa a notat, cu mâna tremurândă, pe o veche carte bisericească, un preot basarabean, pentru a rămâne spre știință generațiilor viitoare.
Din vol. ,,Basarabia iarăși și iarăși…" , ediția a II-a, în curs de apariție la Ed. Vatra veche, în colecția ,,100 de cărți pentru Marea Unire 1918-2018"
