Generalul austriac Gedeon, comandantul trupelor regulate de operațiuni din regiunea Mureșului, primise încă din ziua de 22 octombrie 1848 ordin de la Sibiu, să combată cu posibilă celeritate formarea așa-zisei armate secuești de la Agyagfalva. Spirit trândav și lipsit de orice inițiativă ofensivă, nu dăduse însă nicio importanță acestui ordin. Ofițerii din subordine își manifestau fățiș nemulțumirea și temerile acestora primiră o sinistră confirmare. Încă nici nu ajunseseră la Mediaș, când sosi știrea dezastrului de la Reghin. De-acu, orice zăbavă pe loc ar fi însemnat complicitate cu rebelii și ar fi dat temei bănuielii că generalul Gedeon are un cult suspect pentru cauza maghiară, fiind și dânsul ungur. Prea se lungise drumul de la Șercaia până la Mediaș, ca secuii să-și poată desăvârși nesupărați acțiunea de răzbunare împotriva orașului Reghin.
Uriașa caracatiță a gloatelor secuiești, suprasaturată de jaf și pradă, își resorbea tocmai ucigașele tentacule. Pe toate drumurile ce radiază dinspre Reghin șerpuiau coloane interminabile de căruțe; caii mărunți se opinteau greu în hamuri să biruie povara avutului furat. Scopul expediției secuiești fusese atins; un oraș nesupus, crâncen pedepsit. Pildă grăitoare pentru toți antagonfiștii ideii de emancipare a poporului maghiar.
Cu toată elațiunea sufletească fecundată de ieftina victorie asupra lui Urban, lipsa de omogenitate în conducerea armatei secuiești sporea din zi în zi. Crispările fanfaroane ale colonelului Zsombori - proclamat comandant suprem al secuilor - erau profund umilitoare. Cei doi colonei - Dorschner și Betzmann -, ambii egali în grad, suportau greu invectivele nemeritate. Ajunseseră în tabăra secuiască în urma trecerii regimentelor secuiești de graniță la unguri, dar cu toată purtarea lor loială dovedită în ciocnirile din jurul Reghinului, nu li se ierta originea germană. Observarea lor, că întreaga operațiune desfășurată până acum ar fi lipsită de sens, din moment ce trupele lui Urban scăpaseră aproape intacte, stârni cel mult ciuda lui Berzenczei, care ținea cu orice preț să pozeze în erou. Secuii erau socotiți infailibili și cine păcătuia împotriva acestei dogme n-avea cuvânt în sfatul comandamentului.
Vestea că generalul Gedeon se apropie de Târgu-Mureș înteți disputa asupra mișcărilor strategice de urmat. Colonelul Zsombori se hotărî brusc pentru retragere; inamicul trebuia întâmpinat cu toate forțele disponibile, ca înfrângerea să fie cu atât mai fulgerătoare. Era în joc propriul său prestigiu, fiindcă la luptele de la Reghin nu participase deloc.
Disciplina trupelor secuiești suferise îngrozitor. O bună parte dintre glotași, socotind campania avantajos terminată, se gândiră că absența lor de-acasă nu mai poate fi prelungită și dezertară. Ceilalți care rămaseră credincioși jurământului lor, se risipiră în cete dezorganizate de-a lungul drumului de retragere spre Târgu-Mureș. Cadrele unităților se-nvălmășiră inexplicabil. Nimeni nu-și mai găsea trupa de care se ținea, afară doar de grănicerii secui, care erau ținuți mai aspru și tocmai din pricina aceasta erau profund înverșunați, că fuseseră opriți de la pradă.
La 5 noiembrie 1848 dimineața, se ciocniră patrulele de recunoaștere pentru întâiași dată deolaltă. Generalul Gedeon trecuse dincolo de comuna Nirașteu, iar armata secuiască ieșise întru întâmpinarea sa sângeroasă. O ciocnire decizivă era inevitabilă. Consiliul de război sub președinția lui Berzenczei elabora febril planul defensiv. A porni la atac fără pregătire de artilerie - și tunuri nu aveau - ar fi fost un gest temerar. Totuși, Berzenczei își păstră întreg calmul și superba îngâmfare; era sigur de biruință. Și parcă aparențele i-ar fi dat dreptate, căci pe la orele trei după-masă apăru un ofițer călăreț, cu un fanion alb. Privirile lui Berzentzei sclipiră triumfător, scontând predarea. Locotenentul Lacroix - trimis de generatul Gedeon - îi pregăti însă o cumplită dezamăgire, fiindcă solia ce-o aducea era o ultimă somare, înainte de deschiderea ostilităților, de-a depune armele. Berzenczei ar fi dorit să pedepsească înfruntarea rușinoasă a armatei secuiești cu moartea, - colonelul Zsombori se mulțumi însă cu retrimiterea ofițerului, refuzând cu dispreț ultimatul.
Generalul Gedeon migălise din zorii zilei până târziu după- masă la așezarea trupelor sale în ordine de bătaie. Observase conștiincios toate regulile de artă militară, așteptând încremenit pe poziție desfășurarea evenimentelor.
Batalionul românesc IV din regimentul Carol Ferdinand ocupă centrul, susținut la spate de batalionul III din același regiment și un batalion de gardă. Pe aripa dreaptă se așezară glotașii români și sași în număr cam la vreo mie de puști, sub conducerea locotenentului David Ursu, iar stânga era apărată de batalionul Jifcovici. Cele douăsprezece tunuri de care dispunea generalul încununau crestele dealurilor din fața comunei Megyesfalva (azi Mureșeni). Și acestea dădură semnalul bătăliei imediat ce se cunoscu răspunsul secuilor.
Trosnetul înfricoșător al gurilor de oțel, urmat de fumul gros al exploziilor și grindina sfârmăturilor de obuze avură un efect teribil. O panică indescriptibilă se produse în rândurile secuilor.
Glotașii care formau partea precumpănitoare a armatei își lepădară imediat lăncile, iar grănicerii secui, descărcându-și armele la întâmplare, sporiră zăpăceala generală. Groaza se prelinse de la un capăt la celălalt al oștirii cu iuțeala fulgerului, buimăcind mințile și destrămând rândurile în fugă bezmetică. Pâlcuri, pâlcuri de oameni fugeau înnebuniți de moarte, fără măcar să fie urmăriți de cavaleria generalului Gedeon. De aici se explică faptul că pierderile îndurate de secui în cursul acestei faimoase ciocniri se reduc la un cal și doi oameni răniți. Jakab Alexe, unul dintre martorii oculari ai acestui neașteptat dezastru, descrie în cartea lui, “Szabadságharczunk” (Lupta noastră de dezrobire), zbuciumul deznădejdii:
“Eu, împreună cu Urhâzi și colonelul Betzmann, părăsirăm ultimii locul dezonoarei și umilinței, frânți de supărare și rușine pentru lipsa de bărbăție în bătălie. Apucarăm calea spre răsărit către fântâna Craiului, pășind în urma iepuraticilor fugari, care înțesau drumuri și câmpii cu miile. Zăbovirăm un scurt răstim al nopții în Kebele (azi Sânișor), la honvedul-tovarăș Nagy Samoilă, mai mulți decât două sute de inși. Nu s-o fi prea bucurat de asemenea oaspeți. Durata vremii era scurtă, dar lungă în comparație cu ceea ce sufeream, sucombând aproape sub povara sufletească. Somnul se ferea de noi și amară ne era mâncarea. Că ne-a ajuns năpasta atât de repede. Cât de îngrozitor era să ne trezim din frumoasele noastre reverii.
Abia se-nneguri de dimineață, pornirăm la drum, grăbind să ajungem mai departe spre interiorul secuimii, neștiind nici încotro, nici pe unde o luam. Ne sileam însă să distanțăm cât mai departe locul rușinii noastre, ca să nu fim prinși. Iar dușmanul nici nu cugeta să ne urmărească. Era încântat că ne-a sfărâmat nimbul cu atâta ușurință și că poate da veste de triumf la Sibiu; nu-și putea imagina cum de s-a putut destrăma formidabila noastră putere atât de compromițător. Reputația de care ne bucuram, întrecea valoarea proprie”.
Și ieremiada continuă înainte - fără să trezească nici milă, nici compătimire pentru faimoasa armată secuiască, acum durabil și pentru îndelungată vreme desființată.
Faimosul Berzenczei dispăru, parcă l-ar fi înghițit pământul.
Apucase la pribegie - pe cărări ascunse - drumărind zi și noapte ca o fiară gonită, într-un târziu, străbătând Galiția și Slovacia, să apară în fața lui Kossuth, sol nemernic al unei înfrângeri meritate.
(Va urma)
