După patru ani de război sângeros, la care au participat 31 de state, lumea și-a epuizat resursele materiale, financiare și umane. Războiul s-a abătut, cu povara sa de morți, asupra tuturor statelor participante. Milioane de soldați și-au găsit sfârșitul într-un război inutil. Lumea ajunsese la saturație. Rusia și Germania, epuizate și ajunse în prada revoltelor sociale, în 10 decembrie 1917 semnează armistițiul. În 20 iunie, același an, trupele americane debarcă în Europa. Pe 16 iulie 1918, Țarul Nicolae al II-lea și familia sa sunt împușcați de revoluționarii bolșevici, la Ekaterinenburg. Pe 30 octombrie 1918, Imperiul Otoman semnează armistițiul, iar pe 4 noiembrie 1918 armistițiul este semnat și de Austro-Ungaria. În fine, pe 11 noiembrie 1918, Germania și forțele Antantei semnează și ele armistițiul de la Rethondes. Practic, prin semnarea acestui armistițiu, au fost stinse toate principalele focare ale unui război greu pentru toți, învinși și învingători. Popoarele lumii ies din ororile războiului cu așteptări și speranțe, dar nu întâmplător, și cu multe contradicții și conflicte rămase aprinse între ele. În această atmosferă, pe 18 ianuarie 1918, la Paris, începe Conferința de Pace, care trebuia să pună definitiv capăt conflictelor. Solii de pace soseau la Paris, capitala lumii, ca să înceapă marea și spinoasa lucrare. Ajuns la Paris, președintele american Wilson spunea: “Suntem aici pentru a asigura pacea lumii. Opera noastră trebuie să mulțumească nu guvernele, ci popoarele. “Se aleg organele de lucru. Președinte al conferinței este proclamat Clemenceau, prim ministru al Franței. Ca autoritate oficială supremă a conferinței se instituie un “Consiliu de zece”, format din câte doi reprezentanți ai celor 5 mari puteri: Anglia, Franța, Statele Unite ale Americii, Italia și Japonia. Se aleg și comisiile de lucru, în număr de 58. Pe parcursul lucrărilor, din cadrul de zece se desprinde “Consiliul de patru”, format din Clemenceau, George Lloid, Wilson și Orlando, care reprezentau Franța, Anglia, S.U.A. și Italia. Consiliul celor patru și-au însușit puteri dictatoriale. Hotărârile luate de aceștia se vor impune nu numai dușmanilor, ci și aliaților mai mici, din care făcea parte și România. Statele participante au fost împărțite în state cu puteri mari, care aveau drepturi la “interese nelimitate” și state cu puteri mici, cu drepturi la “Interese limitate”. Pentru triumful drepturilor ei, România a trebuit să ducă o luptă aprigă în jurul mesei verzi a conferinței de pace, așa cum se luptase și pe câmpurile de luptă. La început, țara noastră a fost reprezentată de primul ministru,
I.C. Brătianu, ca prim delegat, și de ministrul plenipotențiar N. Mișu, ca al doilea delegat. Delegația a fost completată cu Vaida-Voievod,Victor Antonescu și Diamandi. Eram
într-o perioadă în care, pentru România, suferințele și războiul nu se sfârșiseră. Armata română se lupta pentru eliberarea Ardealului, Banatul fusese ocupat de sârbi, Dobrogea, parte integrantă a vechiului nostru teritoriu, rămăsese ocupată de trupele aliate, populația românească fiind împiedicată să revină la căminele părăsite, în timp ce bulgarii organizau, aici, agitațiuni ostile. Delegația noastră a trebuit să dea dovadă de mult tact, multă dibăcie, multă perseverență, energie și demnitate, puse în serviciul intereselor țării. În munca sa, delegația noastră a primit un ajutor excepțional din partea Reginei Maria a României, care a întreprins, în perioada februarie - martie 1919, vizite “de lucru” în două importante țări europene, Franța și Anglia. La Paris, M. S. Regina Maria are întâlniri și discuții fructuoase cu privire la interesele României, cu principalii artizani ai păcii: Președintele Franței, Poincare, primul ministru al Franței, Clemenceau, și cu primul ministru al Marii Britanii, Lloid George, în fața cărora pledează cu argumente convingătoare pentru câștigarea și respectarea drepturilor legitime ale României. Din Franța, Regina Maria trece Canalul Mânecii în Anglia. La Londra este primită de familia regală și găzduită la Palatul Buckingham. Aici are întâlniri cu personalități importante ale guvernului, în fața cărora susține cauza românească. Ne întoarcem la conferința de la Paris, unde România primește o primă lovitură: președintele american, Wilson, nu recunoaște valabilitatea tratatului încheiat de România, în anul 1916, cu Antanta. Este momentul în care delegația noastră a înțeles că drepturile vor putea fi câștigate numai pe calea tranzacțiilor. Va fi o luptă dură, în care se avântă Brătianu și Take Ionescu. La 28 iunie 1919, la Versailles, se încheie tratatul de pace cu Germania, pe care îl semnează și România, deși acesta conținea anumite prevederi care lezau interesele țării noastre. Delegația noastră se confruntă cu mari obstacole și la încheierea următoarelor tratate de pace. Probleme deosebit de spinoase au apărut la stabilirea graniței dinspre apus și la rezolvarea problemei Banatului, rămas încă sub ocupație sârbească. Asupra modului de soluționare a problemelor, vin cu propuneri concrete italienii, americanii, englezii și francezii, începând cu 8 februarie 1919. La 23 mai, Consiliul celor patru adoptă varianta de compromis propusă de Franța, prin care se aprobă granița dinspre apus a țării noastre, ce corespunde aproximativ cu cea de astăzi, lucru făcut cunoscut țărilor interesate, la 13 iunie 1919. Nici problemele încheierii tratatului cu Austria nu au fost mai ușoare. Proiectul prevedea unele măsuri prin care se slăbea independența țării, pe care, delegația noastră, condusă de Brătianu, nu le poate accepta. Întors în țară, Brătianu demisionează. Se instalează un nou guvern, condus de Văitoianu, care urmează aceeași cale ca cea a lui Brătianu. Consiliul Suprem adresează o notă cu titlu de ultimatum României, prin care se cere semnarea tratatului cu Austria, în caz contrar, Puterile aliate îi vor retrage orice sprijin. În această situație, guvernul Văitoianu, pe 30 noiembrie, demisionează și el, fiind înlocuit cu guvernul Vaida-Voievod. Pentru a evita o ruptură între țara noastră și aliați, la 9 decembrie 1919, tratatul de pace cu Austria este semnat, în numele României, de generalul Coandă. Lupta continuă. La 16 ianuarie 1920, Consiliul Suprem a remis delegației maghiare proiectul de tratat. După un schimb îndelungat de memorii și replici, la 4 iunie 1920, la Trianon, în Versailles, s-a semnat tratatul de pace dintre Ungaria și puterile aliate și asociate. Tratativele continuă, și la data de 10 august 1920, s-a semnat, la Sevres, tratatul special între Anglia, Franța, Italia și Japonia, pe de o parte, și România, Polonia, Cehoslovacia și Iugoslavia, pe de altă parte, de reglementare a granițelor dintre aceste țări. Mai erau de soluționat problemele Dobrogei și Basarabiei. Tratatul de pace cu Bulgaria este semnat de prim ministrul bulgar, Stambulinski, la data de 27 noiembrie 1919. Discuțiile legate de drepturile românilor asupra Basarabiei au fost de durată, Rusia păstrându-și continuu propunerea ca problema să fie soluționată în urma unui referendum, poziție neacceptată de partea românească. O speranță de rezolvare a problemei basarabene apare pe 24 februarie 1920, când comisarul rus de afaceri străine îi trimite lui Vaida-Voievod o telegramă în care se spune: “guvernul sovietic rus crede că toate chestiunile în litigiu, între cele două țări, pot fi soluționate pe calea tratativelor de pace și că toate chestiunile teritoriale pot fi soluționate prin bună înțelegere”. Ghinion sau nu pentru noi, la numai câteva zile, pe 3 martie 1920, Lloid George îi comunică aceluiași Vaida că principalele puteri aliate se pronunță în favoarea unirii Basarabiei cu România. Tratatul s-a semnat la 28 octombrie 1920, la Paris, de către delegațiile Angliei, Franței, Italiei și Japoniei, de o parte, și României, pe de altă parte, fiind invitată și Rusia să adere la acest tratat, lucru pe care nu l-a făcut niciodată. Între 18 ianuarie 1918 și 28 octombrie 1920, diplomația românească a dus o luptă neobosită și dreaptă, cu o voință de fier, pentru obținerea drepturilor legitime ale poporului român. Sacrificiile făcute de cele trei guvernări, Brătianu, Văitoianu și Vaida-Voievod, completate cu măreția faptelor M. S. Regina Maria a României, pentru susținerea intereselor neamului românesc au fost încununate de un binemeritat succes. Unde ne sunt oare oamenii din acele vremuri de MULȚI uitate. Eroi au fost, eroi mai sunt oare?
La mulți ani tuturor cristurenilor și redacției ziarului Cuvântul Liber!
