“AMPUTAREA” ARDEALULUI PRIN DICTATUL DE LA VIENA (30 AUGUST 1940) (II)
16-24 august. Au loc, la Turnu-Severin, tratativele româno-ungare. Delegația maghiară, condusă de A. Hóry, s-a întâlnit cu delegația română condusă de V. Pop. Previzibil, eșecul va fi total! Guvernul Ungariei pretinde României un teritoriu de 69.000 km2 cu o populație de 3.900.000 de locuitori (2.200.000 de români și 1.200.000 de maghiari).
19 august. V. Pop vine cu propunerea de a se face un schimb de populație, între români și unguri, cu o “corectură” care să permită evacuarea completă a maghiarilor din România.
20 august. De la Berlin, Hitler tranșează disputa ungaro-română, în favoarea Ungariei, susținând ca discuțiile să se desfășoare pe baza principiului cedării teritoriale.
26 august. Nemulțumiți de modul contradictoriu al tratativelor româno-ungare, miniștrii de externe german și italian (Ribbentrop și Ciano) cad de acord pentru o întâlnire “în 4”, la Viena, pentru a putea fi “sfătuite”, amical, părțile din conflict (conform telegramei lui Fabricius, ministrul plenipotențiar Bardossy afirmă că Ungaria “are pretenții la întreg teritoriul pierdut și este generoasă când nu cere și Banatul”, iar V.Pop susține faptul că a ceda peste 2 milioane de români “este inacceptabil”!
27-28 august. Cu sfidarea celor mai elementare noțiuni de drept internațional, Ungaria recurge la gestul neprincipial de a viola cu avioanele, încă înainte de începerea “arbitrajului” de la Viena, spațiul aerian al României (aruncând, din ele, manifeste cu conținut dușmănos)! În replică, guvernul de la București transmite, pentru miniștrii României la Berlin (Romalo și Bussy), un Memoriu cu cererea ca “noi să ne putem spune larg cuvântul”.
29 august. La Palatul Belvedere, din Viena, se întâlnesc cei 4 miniștri de externe (germanul Ribbentrop, italianul Ciano, ungurul Csáki, românul Manoilescu - secondați de Hitler, prim-ministrul Pal etc). Bineînțeles că rolul determinant, în acest “arbitraj” (germano-italian) travestit de fapt într-un veritabil dictat, l-a reprezentat poziția Germaniei: aici, pe de-o parte, Ribbentrop invocă hotărârea politicii germane de “menține aceste două bucăți de fier (România și Ungaria - n.a.) incandescente și de a le modela în interesul Germaniei”, iar pe de altă parte - diplomatul german K. Clodius propune ca granița Ungariei de sud să coboare până în apropiere de Brașov și la est să urmeze crestele Carpaților răsăriteni (raportul etnic, vădit disproporționat, era de 1/3 unguri, 2/3 români)!
Prima invitată la discuții a fost delegația ungară. Este întrebată dacă “era aptă să accepte fără nici o rezervă arbitrajul”. Prim-ministrul Pal Teleki, ostil, replică faptul că Ungaria nu poate fi de acord cu o soluție care nu i-ar returna Ținutul Secuiesc. Văzând însă că “dialogul” poate degenera, folosindu-se expresii amenințătoare, Ribbentrop îl insultă și acuză că Ungaria a făcut de multe ori o politică ostilă Germaniei. Se cere ca guvernul Ungariei să primească necondiționat “arbitrajul” Germaniei și Italiei, motiv pentru care delegația ungară cere un timp de gândire.
Apoi, este invitată la “convorbiri” delegația României (Manoilescu, Pop). Partea germană, prin Ribbentrop, cere ministrului de externe Manoilescu să asigure cu certitudine Germania și Italia că România va accepta necondiționat “arbitrajul”! Ca “recompensă”, continuă el, Hitler și Mussolini vor garanta integritatea teritorială a României de “fățărnicie și lipsă de loialitate” (pentru o presupusă afinitate a lui Gafencu, ambasadorul României la Moscova, față de Anglia). În răspunsul său, ca reprezentant al României, Manoilescu spune că guvernul român cere, înainte de a accepta “arbitrajul”, să se respecte principiul etnografic. Nervos, Ribbentrop îi atrage atenția că “ar fi impropriu ca România să indice puterilor Axei stipulațiile arbitrajului ... Ungaria va ataca România... România se află în fața alternativei: fie nu numai să piardă toată Transilvania, dar să se și îndrepte spre o catastrofă politică; fie să accepte o soluție care este rezonabilă, chiar dacă implică sacrificii destul de grele”!.
Pus astfel în dificultate, Manoilescu cere să se consulte cu guvernul României. Ribbentrop și Ciano sunt de acord, cu mențiunea ca răspunsul să vină, în aceiași zi, până la ora 22. Șeful diplomației noastre, printr-o telegramă, încearcă să surprindă cât mai exact “climatul” de la Viena: “Totul apare ca o piesă scrisă dinainte, în care nici o singură vorbă, nici un singur cuvânt nu se poate schimba”. Este totodată vital de precizat că și celălalt reprezentant al nostru, Pop, reușește să îl contacteze telefonic pe Ribbentrop și încearcă să afle, de la el, ce teritoriu ar trebui cedat Ungariei! Nu află, dar este atenționat: “România are putere să aleagă între perspectiva distrugerii sale totale ca stat și națiune, pe de-o parte, și între păstrarea statului, redus teritorialicește, și a ființei etnice a statului român, pe de altă parte. Ungurii nu pot fi reținuți a doua oară... amenințările... sunt o realitate”.
30 august. Pe acest fundal, la București, prim-ministrul Gigurtu convoacă Consiliul de Miniștri la ora 24. Apoi, împreună cu regele Carol al II-lea, propune ca, la ora 3,să se întrunească Consiliul de Coroană. Aici se conturează, în jurul orei 4, două atitudini politice diferite: 10 membri votează pentru respingerea “tratatului” (printre care și mitropolitul ortodox al Ardealului, N. Bălan); 19 membri votează pentru acceptare (printre care: A.V. Voevod, patriarhul Nicodim Munteanu, N. Crainic) și un membru votează abținere. Practic, încă înainte de a ști cât anume va pierde din Ardeal, Bucureștiul a acceptat “arbitrajul”, de la Viena, fiind “presat” să aleagă între salvarea ființei politice a statului și dispariția lui.
La ora 15, cele 4 delegații se reîntâlnesc la Viena. Acum, delegațiile României și Ungariei iau cunoștință de “sentința de arbitraj”, însoțită de o anexă cu noua frontieră dintre români și unguri (stabilită, de Hitler, la 27 august). “Sentința”, semnată de Ribbentrop și Ciano, obliga România să cedeze 43.492 km2 cu o populație de 2.667.007 locuitori (50,2% români, 37,1% maghiari). La examinarea hărții anexate, conform lui Ciano, delegația Ungariei (văzând noua frontieră cu România), “nu mai putea de bucurie”! De asemenea, documentul mai prevedea, la punctul 2, evacuarea teritoriului în 14 zile (“evacuarea și ocuparea să se execute în deplină liniște și ordine”), iar păstrarea cetățeniei române era condiționată de trecerea în țară într-un an!
Actul de “arbitaj” se citește în germană și italiană, fără ca ministrului de externe român, Manoilescu, să i se permită să spună ceva! Auditoriul este informat, în mod fals, că guvernul României a cerut “arbitrajul”, precum și faptul că limita cedărilor teritoriale s-ar fi stabilit după “o nouă convorbire” cu miniștrii de externe român și ungar! Iată că, prin forță, Germania și-a arătat încă o dată disprețul istoric față de România, acuzând-o că, într-un eventual refuz al “arbitrajului”, ar fi putut fi considerată ca provocatoare de “tulburări” în sud-estul Europei și ar fi riscat să fie catalogată ca inamic al puterilor Axei (conform confesiunii diplomatului nostru, A. Romalo).
31 august. La ora 2.15, al doilea Consiliu de Coroană ia act, într-o atmosferă apăsătoare, de conținutul revoltător al Dictatului de la Viena. Reîntorși de la Viena, în țară, delegații noștri aduc scrisorile de garanție, germano-italiene, pentru inviolabilitatea și integritatea statului român.
Prof. COSTEL NEACȘU
