Privesc cerul! Nu e pentru prima dată. Dar e pentru întâia oară când încep, am curajul s-o fac, o călătorie fantastică prin universul înțesat de ochii stelari ai atâtor galaxii întâlnite în drumul ei de mintea mea. Adâncurile fără fund ale tenebrelor ce mă cuprind, aproape că mă înhață, din toate părțile, ba mai mult, parcă pun stăpânire totală pe ființa mea, sunt pe cât de înfricoșătoare, pe atât de seducătoare. Ici și colo, e drept, doar cu coada ochiului, observ o palidă lumină ce pâlpâie intermitent și care-mi pare un fel de salut de bun venit, de la sau bună revedere. Oftez ușurat. E cineva care mă cunoaște. În pustietatea asta abisală nu sunt singur sau singurul călător. Poate îmi joacă mintea feste halucinatorii. E greu acum și aici să îmi găsesc punctul de referință pentru o judecată obiectivă.
Călătoresc cu viteza luminii sau, poate, sunt deja cu mult înaintea ei. Geografia spațială îmi este străină și rece. Privesc în toate părțile, nu zăresc colțuri, linii drepte, urcușuri sau coborâșuri și în ciuda legilor terestre binecunoscute am rămas la fel de tânăr. Toate cunoștințele mele de până acum pălesc în fața noii realități. Încerc să-mi explic această schimbare ființială antropologică. Dar singurul punct de sprijin ce mă ajută să răstorn universul nu e universul însuși, ci neveșnicia lui. Sau, mai bine zis, veșnicia mea. Cu siguranță s-a întâmplat ceva straniu: parcă m-am dezbrăcat de haina marca “antropos”, supusă timpului și spațiului, descompunerii și morții, și m-am îmbrăcat într-una nouă, marca supraantropos, dar nu de tipul celui gândit și imaginat de Nietsche, ci de Apostolul Pavel (Galateni 2,20; Efeseni, 4,24), căci pe măsură ce înaintez, mă mișc discret prin aparentul infinit, mânat de o inedită sete de cunoaștere, mă recunosc tot mai mult în calitate de supranatură, ca viață ce nu doar că “tentează”, cel mai adesea tragic, limitele cunoașterii universale, ci le și învinge triumfător.
În calitate de “antropos” sunt satisfăcut de cele de jos, de pe pământ. Îi accept senil condițiile. Îmbătrânit, constrâns de efemeritate, moleșit, toropit, vlăguit de greutăți, mă împac apocaliptic și fatal cu oprimarea venită din partea limitei reducționiste a unei vieți lipsite de divin. În răpirea lui până la cel de-al treilea cer (2 Corinteni 12, 2), Sfântul Apostol Pavel s-a eliberat ființial de ea. Doar așa ne putea mai apoi relata despre existența unei stări noi a omenității și a omenirii. Și chiar a întregului cosmos. Contactat fiind de transcendență, Apostolul devine un supraantropos. El transcende prin răpire condițiile antropice necesare vieții pe Terra. Acest fenomen real ne e prezentat de însuși Hristos ca posibilitate și obiectiv superior vieții: “Nu numai cu pâine va trăi omul” (Matei 4,4).
O furtună interstelară îmi alungă gândurile. Îmi feresc vederea de praful și radiațiile cosmice emanate de explozia gigantică a unei stele supernova, care tocmai și-a luat rămas bun de la viață. Mă gândesc că, iată, conceptele de “super” și de “nou” sunt valabile peste tot în univers. Explozia și focul ca de artificii îmi amintesc de originea mea pământeană. Sunt un privilegiat! Nu am nevoie de un telescop special pentru a admira în toată splendoarea lui acest miracol natural. Zăbovesc o vreme, apoi călătoria mea continuă. Privesc în urmă. Spectacolul luminii s-a stins. O gaură neagră imensă, sinistră, înfricoșătoare îmi ia urma. Am înțeles de la unii astrofizicieni că aceste găuri negre au devenit “foarte lacome” în ultimii 25 de ani. Sunt foarte înfometate și absorb foarte multă materie. De teamă îngân o rugăciune și… măresc pasul. Mintea îmi e scurtcircuitată pentru câteva secunde de o secvență, e drept cam confuză, din filmul lui Harry Potter când, deodată, înaintea mea parcă se înalță maiestuos, înconjurat de fum și înecăcioasă pucioasă, castelul lui Dracula. Of… Doamne!
Deși controversată, chiar desconsiderată la început, dar acceptată acum de mai toată lumea, teoria Bing-Bang, propusă lumii științifice de către preotul catolic Georges Lemaître, în anul 1931, a fost tot un fel de explozie de lumină în știința veacului ce a trecut. Mă gândesc, sedus de reprezentația luminoasă a unei supernova, la teoria exploziei nimicului ancestral în existență, care de fapt demonstrează lipsa eternității universului. Să fie nimicul totuși ceva? Se prea poate ca începând de la această dată ideea veșniciei să fie desconsiderată, să cadă, cel puțin în lumea atee, în desuetudine. De atunci, lumea modernă începe să-și reconsidere luminile (să nu zic exploziile). Dacă Universul are un început, atunci veșnicia însăși nu există! Totuși, de unde și de ce avem ideea ei?
Din pură întâmplare (cred unii), foarte departe și foarte de demult în urma noastră, o formă primordială de energie inteligentă a explodat. Nimicul a ieșit din sine, zice Ion Mânzat. Și tocmai această ieșire din sine a “nimicului” este cauza Universului, întregului Cosmos. Mare șansă cosmică, dacă stăm bine să ne gândim. Mă întreb, ce s-ar fi putut întâmpla dacă “nimicul” ancestral ar fi suferit o implozie? Acum realizez mult mai clar importanța, dar și direcția călătoriei mele fantastice ca supraantropos. Sper să nu fiu oprit de nimeni și de nimic! Încă nu am ajuns la “marginea cerului” (Psalm 18.7).
