5 iulie, anul 328. Are loc inaugurarea podului comandat la Dunăre de împăratul roman Constantin cel Mare (306-337). Podul lega malurile fluviului între localitățile Celei - în apropierea orașului Corabia din județul Olt (Cetatea Sucidava), de pe malul românesc - și satul Ghighen, din Regiunea Plevna (atunci Oescus) din Bulgaria. Acest al doilea pod construit peste Dunăre de către arhitectul roman Theophilus Patricius, după cunoscutul Pod al lui Traian, de la Drobeta-Turnu Severin, construit de romani în timpul războiului pentru cucerirea Daciei, avea lungimea de 2.437 metri, din care 1.137 metri peste albia Dunării, iar lățimea era de 5,70 metri, ridicându-se la 10 metri înălțime deasupra apelor fluviului, și a rămas în uz pentru următorii 40 de ani, fiind considerat cel mai lung pod antic peste un curs de apă. Arhitectul Theophilus Patricius a conceput și o monografie despre podul lui Apollodor de la Drobeta. Odată cu construirea acestui important edificiu, și din cauza atacurilor goților, a fost refăcută din temelii și cetatea Sucidava, situată la circa 130 metri est de portalul nordic al podului.
Din păcate, acest pod al lui Constantin cel Mare, menționat și de Dimitrie Cantemir în “Hronicul vechimei a româno-moldo-vlahilor”, a avut o existență scurtă, presupunându-se că a fost folosit până la mijlocul secolului al IV-lea, principalul temei pentru această presupunere fiind faptul că împăratul Flavius Julius Valens a fost nevoit să treacă Dunărea, folosind un pod de vase la Constantiana Daphne, în timpul campaniei sale împotriva goților.
Podul figurează pe o hartă redactată la Padova, între anii 1694-1699, de stolnicul Constantin Cantacuzino (1639-1716). Primele cercetări științifice reale în legătură cu această construcție au fost făcute de Grigore Tocilescu (1850-1909, istoric și arheolog) și Pamfil Polonic (1858-1943; arheolog și topograf), în anul 1902.
În anul 1934, Dumitru Tudor (1908-1982; istoric, arheolog și profesor universitar român, cu importante descoperiri și studii despre Dacia romană, Drobeta, Cavalerii danubieni) este cel care publică prima lucrare completă privind acest pod, iar ultima cercetare sistematică pe malul de nord al Dunării, în zona podului, a fost efectuată în 1968, de către istoricul și arheologul Octavian Toropu.
O asemenea construcție stabilă, costisitoare și grandioasă ca tehnică, nu se putea ridica, dacă Imperiul nu stăpânea importante teritorii la nord de fluviu. Din repertoriul urmelor arheologice aparținând veacului al IV-lea, rezultă că întreaga zonă de câmpie a Olteniei și a Munteniei fusese reanexată Imperiului, având ca limită nordică și strategică marele val Brazda lui Novac. În împrejurări puțin cunoscute, dar legate se pare de atacurile goților la sud de Dunăre și de răscoala lui Procopius din anii 365-366, podul a fost distrus. După alte informații, cauza ruinării ar fi fost revărsările Dunării și împotmolirile prin bancurile de gheață. Dar, indiferent de viața lui scurtă, acest pod rămâne cel mai important, după acela de la Drobeta, și a îndeplinit un însemnat rol istoric în perioada constantiniană, pentru romanitatea nord-dunăreană.
Foto: Podul peste Dunăre al lui Constantin cel Mare (reconstituire)
