Ca o vecernie domoală
Se stinge zvonul din dumbravă,
Pleoapa soarele-și închide
Sus, pe-o căpiță de otavă.
Norodul a cuprins podmolul
Lângă frăgarul din uliță, -
De cârjă sprijinit răsare
Bătrânul preot la portiță.
Moșneag albit de zile negre,
Așa îl pomenise satul,
Pe pieptărelul lui de lână
Purtând un ban de la 'mpăratul
- Domol, în mijloc se așează
Și sprijinind încet toiagul,
Clipind din genele cărunte
Începe a povesti moșneagul.
Întreg norodul ia aminte,
Și ascultă jalnica poveste,
Și fusul se oprește'n mâna
Înduioșatelor neveste.
Moșnegii toți fărâmă lacrimi
Cu genele tremurătoare,
Aprinși, feciorii strâng prăseaua
Cuțitului din cingătoare.
Atâtea patimi plâng în glasul
Cuvântătorului părinte
Și-atâta dor aprins în inimi
De clipa răzbunării sfinte.
- Bătrânul mag înalță fruntea.
Ce sfânt e graiul gurii sale.
Din el va răsări norocul
Acestui neam sfârșit de jale!
Același dor tresare'n piepturi
Când glasul strigător răsună
Și gemăt înfioară firea
Prelung și greu, ca o furtună.
Frăgarul își îndoaie coapsa,
Iar de prin văi purcede vântul,
Prin largul multelor văzduhuri,
Să ducă cerului cuvântul.
Din cetățuia strălucirii
Coboară razele de lună
Și pe argintul cărunteței,
Din aur împletesc cunună…
- Cuvine-se hirotonirea
Cu harul cerurilor ție,
Drept vestitorule apostol
Al unei vremi ce va să vie!
OCTAVIAN GOGA
