DE LA BROCA LA PARPANGHEL
Rânduiala Domnului a dat fiecăruia dintre noi o misiune și un destin pe acest pământ. Unora Ie-a dat înțelepciunea, altora le-a dat cunoașterea, unora iubirea de dreptate și adevăr, altora Ie-a dat elocvența. Cei care au primit clarul cunoașterii s-au chinuit o viață întreagă cu verbul a face. Aceștia au scotocit prin structuri și mecanisme cu întrebările de ce este așa, cum este, pentru ce este, în ce scop este, și uite așa, omul a început să priceapă la ce este bun focul, la ce folosește roata, cum se face un ax cardanic sau la ce este bună energia extrasă din materia care, credeau cei vechi, nu se mai poate “tăia” - atomul. Mulți dintre ei și-au îndreptat privirea către una dintre minunile lumii - omul. Greu, foarte greu le-a fost acestor cercetători. Le-au trebuit secole ca să priceapă cum inima pompează sânge într-un sistem de irigație și cum acest sânge, du-te-vino, transportă energie țesuturilor și organelor și le preia, pentru eliminare, deșeurile. Le-au trebuit secole ca să priceapă cum acele canalicule întortocheate din rinichi selectează din sânge componentele după regula - astea îmi trebuie și le rețin, astea nu-mi folosesc și afară cu ele. Organul care înțelege a fost cel mai puțin înțeles. Multe secole nu s-a bănuit că nervii și creierul gestionează întreaga economie a corpului. Sufletul - anima este în inimă, ziceau savanții ignoranți în illo tempore. Acolo este centrul vital. Încet, încet, copăcel, copăcel, unii temerari au dezvăluit că toate mecanismele organismului sunt supravegheate, îndrumate sau dezorganizate de creier. Le-au trebuit și ăstora secole ca să arate că din acea parte a creierului pleacă mișcarea, că numai cu acea parte a creierului simțim sau vedem, auzim sau adormim sau ne trezim, sau cu aceea parte a creierului vorbim sau înțelegem. Paul Broca, chirurg și antropolog, a comunicat în anul 1865 observația anatomo-clinică în care sublinia că o leziune circumscrisă în lobul frontal, din emisfera cerebrală stângă, a cauzat grave tulburări ale limbajului articulat lui Leborgne (înțelegea, dar nu putea articula cuvintele). Pacientul a devenit celebru numai când a murit și a “arătat” că de acolo, din creierul stâng, i s-a tras infirmitatea. Ulterior, “defectul” a fost denumit afazie, termen împrumutat de la Platon. Wernicke, alt mare cercetător, a arătat că o leziune în lobul temporal din emisfera stângă produce o tulburare a înțelegerii limbajului. Omul vorbește, dar nu se înțelege nimic din ceea ce spune. În felul acesta, emisferul stâng a fost decretat dominant.
În camera de gardă a fost adus de către familie un bolnav de 60 de ani, obez, hipertensiv, a cărei față și membru superior și mai puțin membrul inferior din dreapta erau paralizate. Foarte curios, și-a zis Radu. Țiganul este paralizat pe partea dreaptă și vorbește. Probabil că este stângaci și atunci emisfera dominantă este cea dreaptă. Ca să verifice, la sfârșitul examinării, l-a întrebat:
- Ascultă! Spune-mi, în viața ta cu ce mână ai lucrat, cu dreapta sau cu stânga?
Țiganul a stat o clipă, a cântărit întrebarea, apoi, sigur pe el, dezinvolt și natural a răspuns:
- Vă spun sincer, domnule doctor. Eu, în viața mea, nu am lucrat nimic.
Da, mi-am zis. Am întâlnit țigani fericiți, umblând cu Șatra, în această Vreme a țiganilor, Kusturica, Loteanu, Petrovic.
DU-TE-N MĂ-TA CU ȚIGANII TĂI CU TOT!
În oraș erau doar doi, trei profesioniști de marcă, care aveau calitatea să acorde asistență juridică de înaltă calificare. Horațiu, unul dintre ei, era licențiat al Facultății de drept din București și terminase studiile cu aprecierea superlativă - Magna Cum Laude. Ager la minte, spiritual și citit, făcea parte din elita juriștilor și intelectualilor din oraș. Știa să guste gluma și știa să facă farse spontane. Era inteligent și plin de umor. Defectul de la piciorul stâng, care l-a făcut șchiop, nu l-a complexat. Se îmbrăca elegant, după ultimele cărți de modă. Cel mai bun croitor de lux din oraș, domnul Glanzman, îi știa de acum toate micile imperfecțiuni fizice pe care le “acoperea” ca nimeni altul. Îmbrăcat “á la quatre epingle” cu cămașă albă scrobită și cravată “assortie” schimbată zilnic, venea la tribunal de 2-3 ori pe săptămână. Își alegea numai cauze penale de mare complexitate pentru care pretindea sume mari de bani.
Prietenul lui bun, Eugen, avocat și el, mai puțin dotat intelectual, a terminat facultatea de drept din Cluj, printre ultimii clasați din promoția lui. Golurile mari din cultura și din cunoștințele lui profesionale le compensa cu îndrăzneală, cu puțin tupeu și cu mici șmechereli care de cele mai multe ori îi reușeau. Eugen era potrivit de înalt. Avea un păr negru abanos cu onduleuri mari, dat peste cap și o față frumoasă, cu nas roman și bărbie bărbătească ușor despicată. Îți atrăgeau imediat atenția ochii lui negri ca tăciunii și fața-i negricioasă. Când îl vedeai, gândul te ducea numaidecât la Othelo, gelosul maur din serviciul republicii Venețiene. Se însurase cu o absolventă de liceu, mai mică decât el cu vreo cinsprezece ani, dar viețuirea nu a dăinuit. Fata fusese prea ținută în frâu de mamă-sa, iar el încă nu-și consumase orgoliile și pretențiile androgene. Pregătirea profesională nu-i permitea să se avânte în procese de mare complexitate, de aceea se mulțumea cu acțiuni minore în justiție, de unde putea să “ciupească” bani pentru o viață mai acătării.
(Va urma)
Dr. ONORIU CORFARIU
