Cu un an în urmă, sub titlul “Adrian Pintea, poveste fără sfârșit”, cronicarul teatral Monica Andronescu scria, în ziarul “Metropolis”: “S-au împlinit, pe 8 iunie, 14 ani de când Adrian Pintea nu mai e printre noi. Însă aura lui trăiește mai departe. Un actor cu o picătură de geniu, cum puțini au existat în teatrul românesc, un actor scriitor și un mare pedagog. De la Romeo, pe care l-a interpretat la Studioul Casandra în studenție și după ce a absolvit IATC-ul, până la Becket, arhiepiscopul nonconformist, ultimul rol de seamă, jucat la Teatrul Bulandra, și-a urmat calea în spiritul unei definiții pe care el însuși, deghizat în prozator, o găsise. A fost Treplev din «Pescărușul» lui Cehov, Henric al IV-lea din piesa lui Pirandello, Hans din «Ondine» de Giraudoux, Hamlet, Don Juan sau Becket din piesa lui Anouilh. Profund, tenebros, nuanțat, șarmant, vioi și melancolic, plin de umor.
«Sufletul actorului nu poate fi ținut în palmă, nici atârnat ca breloc la o cheie de apartament. Nu poate fi închis în dulăpiorul cu etichetă al unui vestiar ordonat și antiseptic. (...) Sufletul actorului este viu ca o carne însângerată și zbuciumată de nesomn și străveziu ca veșnica amintire a iubirii. Ostenelile sale nu se pot cumpăra pentru că nici măcar el, actorul, nu cunoaște prețul acestora. Poate doar viața lui de om să fie singurul preț îndeajuns de nobil. Sufletul actorului este o piață pustie în care totul e rânduit frumos pentru a primi prieteni, oameni, conștiințe neștirbite, alte suflete... Sufletul actorului este aproape de copilăria noastră, a tuturor, pentru că n-a părăsit bucuria jocului, punctul de fugă al propriului nostru suflet. Sufletul actorului este vârsta noastră cea mai curată, cea uitată zi de zi mai mult.» Așa suna, pe scurt, povestea «Sufletului actorului», spusă de Adrian Pintea în «Pământul americanului», o carte cu un destin care ar fi putut fi mai fericit în istoria recentă a literaturii. (...)
N-a vrut să creadă în moarte... Și, într-o zi de 1 aprilie a unui an trecut de mult, s-a «păcălit» cu cele mai «grave speranțe» ale lui despre o lume nicicând posibilă aici. «Nu există moarte, ci doar absențe întâmplătoare. Fericirea este zilnică, asemenea luminii. (...) Nu există rău. Aritmetica este știința de a da timp vieții să-și numere minunile. Nu există răutate. Nu există războaie. Calendarul conflagrațiilor mondiale începe cu mucenicul râsului; soldatul Svejk. S-a înființat o grădiniță mondială, unde sunt trimiși toți generalii belicoși ai lumii să învețe să se spele ca lumea pe mâini, pe gât, în urechi și pe dinți... Nu există poveste care să nu se poată petrece în miezul însorit al zilei, pe orice stradă din lume. Făt-Frumos descalecă la chioșcul de ziare de lângă Athenee și îi cumpără flori Ilenei Cosânzene...» (....)
Că a iubit mai mult teatrul sau filmul e greu de spus, rămâne însă mărturisirea din ultima lui carte «Hamlet sau actorul lucid»: «Interacțiunea este un dat, dar și o condiție, și ea funcționează automat. Întâlnirea de spiritualități și energii vii are loc. De aceea, filmul - realitate vie cândva, acum fixată pe suport neviu - este mereu ruda săracă a teatrului. (...) În afară de biserică, omului îi rămâne o singură șansă de întâlnire cu el însuși. Teatrul. Hamlet este locul în care această întâlnire este optimă și, în cele din urmă, salvatoare». (...) Întâlnirea lui Adrian Pintea cu Hamlet, după un dor de aproape 20 de ani, în 1996, pe scena Teatrului Național din Craiova, a fost Marea lui Întâlnire. A așteptat să se ivească Hamlet ca pe un Godot ce-și amâna mereu sosirea, visându-l, cunoscându-l, apropiindu-se de el ca de cel mai mare mister al teatrului. «Probabil că nu rege i-ar fi plăcut lui Hamlet să fie, ci, cu siguranță, actor. (...) Locul de întâlnire cel mai notoriu din istoria teatrului este Hamlet al lui W. Shakespeare. (...) Public, actor, text, William Shakespeare, teatrul în care se joacă piesa, orașul, țara, continentul și galaxia devin, printr-un act sacru, pentru o clipă astrală un singur punct: Hamlet». Amintirea unei săli de teatru în care povestea lui Hamlet se spunea atunci la timpul prezent este mai dureroasă azi decât mormântul de pe Aleea Actorilor unde Adrian Pintea așteaptă. (...) «Ce-ar fi, ce s-ar întâmpla cu noi dacă Richard al III-lea ar găsi, totuși, un cal?» se întreba Adrian Pintea propunând «Alte finaluri» în același volum «Pământul americanului», care ar merita dreptul la o viață nouă într-o reeditare. «Dacă Hamlet s-ar întoarce supus la Wittenberg, dedicându-se din nou studiilor, cu o cumințenie amară? Dacă Romeo ar ajunge la timp de la Mantua? Dacă oglinda lui Richard al II-lea nu s-ar face țăndări?» Ce-ar fi, totuși, dacă într-o seară, la teatru, Adrian Pintea ar veni din nou?
MARIANA CRISTESCU
