În aceeași vreme, însă, m-am străduit să informez oamenii cu cuvânt în conducerea țării acesteia puternice. Prin legături sociale, prin familiile lor, chiar am reușit, măcar în parte, să le înfățișez și să-i fac să cunoască jertfele și scopurile noastre/ neuitând însă niciodată că sunt în America și că vorbesc cu americanii de a căror mentalitate și împrejurări trebuie să ținem seamă. Am dat astfel măcar o parte din informațiile pe care le credeam necesare pentru cei de aici spre a se putea orienta câtuși de puțin asupra chestiunii românești. Amintesc între bărbații politici cu care am venit în contact mai des și care au arătat mult interes pentru noi, cerând și primind cu plăcere lămuririle ce le puteam eu da, pe dl. Newton Baker, Ministrul de Război, Franklin Lane, Ministrul de Interne, dl. Albert Burleson, Ministrul Poștelor, William Phillips, Subsecretar la Afacerile străine, dl. Albert Putney, șeful Diviziunii Orientului Apropiat la Afacerile Străine, senatorii Hamilton Lewis din Chicago (prieten al Președintelui Republicii) și Gilbert Hitchock din Omaha (Nebraska), dl. John Barrett, președintele “Uniunii Pan-Americane”, și alte personalități cu vază în centrul politic al Statelor Unite. Am reușit chiar ca prin fiica și nepoata Președintelui Wilson unele informații asupra chestiunii românești să ajungă la însuși Președintele acestei țări.
În 28 august 1917 am avut o foarte interesantă întrevedere cu fostul Președinte al Statelor Unite, dl. Theodore Roosevelt, care m-a primit cu multă cordialitate în casa din Oyster Bay, unde m-am dus împreună cu prietenul meu, căpitanul Doyle, și s-a interesat cu o deosebită dragoste de chestiunea ardeleană, asupra căreia, de altfel, era destul de bine orientat. Am discutat cu dânsul problema noastră un ceas de vreme și am fost invitat să vin ades, ca să mai vorbim despre români. Asupra acestei întrevederi am raportat în septembrie mai amănunțit Guvernului nostru.
De atunci și până astăzi am stat în corespondență cu dl. Roosevelt, scriindu-i asupra problemei românești, servindu-l cu date exacte și primind de la dânsul răspunsuri pline de îmbărbătare și simpatie. Urmările s-au văzut în articolele și discursurile d-lui Roosevelt. La două săptămâni după întrevederea mea cu dânsul, într-un mare discurs al său în New York a declarat că pace nu se poate face până ce națiunile mici nu vor fi total dezrobite și unite cu țările-mame, acceptând în mod deosebit că: până ce “România Ungară” (“Hungarian Roumania”) nu va fi una cu “liberul Regat Românesc” (“to the free Roumanian Kingdom”). Același lucru l-a spus în 8 decembrie (precum se vede din discursul lui anexat aici). După declarația președintelui Wilson, că Statele Unite nu vor să rearanjeze Monarhia Austro-Ungară, dl. Theodore Roosevelt s-a ridicat iarăși întru apărarea noastră, certând pe Președintele Wilson că face astfel de declarații și susține astfel de idei, când trimite telegrame de încurajare M.S. Regelui nostru, și cerând declarații hotărâte, că Statele Unite vor susține dezrobirea naționalităților și că vor susține cu hotărâre Regatul Român. Cel ce s-a interesat câtuși de puțin de sufletul american știe că dl. Roosevelt e adevăratul glas al acestui suflet și că influența lui asupra opiniei publice americane e fără pereche astăzi. Domnule ministru, nu vreau să spun prin cele amintite că eu sunt cel care a atras simpatia americanilor asupra noastră. Aceasta au făcut-o cei de la Mărășești. Eu însă m-am străduit să fiu interpretul lor și al Ardealului și precum v-ați putut convinge și d-voastră înșivă de când sunteți în această țară, străduințele mele n-au fost nici zadarnice, nici de prisos.
Dintru început am putut constata că americanii sunt un popor cu puține formule și silogisme, dar cu multă inimă, care nu predică mult idealismul, umanitarismul, ci-l traduc în fapte. Ambulanțele Voluntare în Franța au făcut servicii eminente. În august se înființau Ambulanțele Voluntare pentru Rusia și pentru Italia. Între membrii Comitetului Central al Ambulanțelor Voluntare în Italia sunt și eu. Prin prietenii mei, căpitanul Doyle și Henry Sleeper, stâlpii Ambulanțelor Voluntare în Franța, se începu alcătuirea unei secții de Ambulanțe Voluntare pentru România, fiind sprijinită această mișcare de dl. Theodore Roosevelt. Între căpitanul Doyle și dl. colonel Miclescu se și aranja chestiunea transportului și în octombrie erau gata de expediat cincizeci de ambulanțe “Ford” pentru România, sub conducerea unui ofițer. Au urmat însă tulburările din Rusia și atunci Crucea Roșie Americană a intervenit și a rugat societatea să nu mai trimită ambulanțe în România, deoarece pe de o parte acestea nu mai pot ajunge la destinație, iar pe de altă parte s-a dat ordin ambulanțelor americane de pe Frontul Rusesc să treacă pe Frontul Român. Ambulanțele destinate nouă au fost astfel trimise în Italia. Dacă o comunicație ar fi fost posibilă cu Țara Românească, cu siguranță, poporul acesta bun american ar fi alinat multe din suferințele țărișoarei noastre.
În seara de 8 decembrie 1917, alături de ambasadorii și miniștrii Statelor Aliate am fost oaspetele “Gridiron Club”-ului, al cărui oaspete de onoare era însuși Președintele țării, dl. Wilson. Fiind lângă președintele clubului, dl. Bennett s-a interesat de la dânsul asupra mea și aflând că sunt ardelean a vorbit cu dl. Bennett puțin și despre românii oprimați de Austro-Ungaria.
La începutul lui decembrie 1917 mi s-a cerut de la Ministerul Afacerilor Străine lămuriri asupra românilor ardeleni în acest război. Am făcut un scurt memoriu (a cărui copie o alătur la actualul raport) și l-am înaintat d-lui Robert Lansing, în ziua de 31 decembrie.
Ce și cum am lucrat de la sosirea d-voastră încoace, o știți d-voastră tot așa de bine ca și mine.
(Va urma)
