TEAMA DE NIMIC! MASCA FUGARĂ, TOT NIMICUL O TAIE (I)


Categorie: spiritual
|
13-11-2020
Nr: 218 (7.927)
|
Autor: Pr. EMANUEL SORIN BUGNER
|

Abia că am ajuns să ne bucurăm de minunea oferită, aproape pe tavă, de virtuala și proaspăta intrată în istoria umană, socializarea mondială, că iată-ne ,,constrânși” să renunțăm, gradual, la adevărata și reala comunicare interumană, directă, personală, omenească, veche de când lumea, lumea creată de Bunul Dumnezeu și nu de ne-bunul om-dumnezeu.

Din răutate ori mândrie tâmpă, omul pus pe fugă, o fugă devenită cronică, tragic dezorientat de propriul destin liber ales, imund în gândurile sale abisale, se cațără coborând în străfundurile fără fund ale propriului nimic, care, în realitate, nu în virtualitate este. Ne imaginăm deja liniștea deplină a sterpei sale singurătăți și, totodată, bucuria mișcării lui, frenetic-arogantă, satisfăcută de nebunia, nebucuria, durerea, răul, nefericirea, suferința pe care le-a provocat, dezlănțuit în (mezo)univers. El, omul veacului caduc, se zbate să ajungă, să devină, să învingă! O luptă efemeră însă! Nu, nicidecum, nu e liniște în străfund. Vuietul strident, ieșit de nicăieri, panichează, turbează, ucide speranțe, visuri și trăiri. Acesta e însoțit de strigătul ancestral, primitiv, sugrumat de lipsă de cuvinte și dezlegat de sens, care răzbate-n stânci și printre pietre amorțite de întuneric, se amplifică crezând că se simplifică, încercând să fure-o clipă din clipita celuilalt, sugrumat de soartă, al omului fugar de sine însuși.

Căci ce poate fi omul, creatură infimă, suspin cerșind ori banală înfumurare de sine, decât “praf și cenușă” (cum zicea biblicul Avraam) sau un hoț de mărgăritare (Mitropolit Bartolomeu Anania)?

Și, totuși! Acesta este omul pentru care un alt Om și-a dat viața. Cât de mult ne-a iubit! N-a strigat și nu S-a plâns pe Cruce. În adâncul ființei Sale era liniște deplină, căci El însuși era liniștea și pacea. N-a fugit de oameni! Și-a asumat crucea, pentru ca și parveniții lumii să se bucure de(la) umbra ei. Azi, unii dintre noi, neștiutori, îi mai călcăm sfânta umbră în picioare care, demnă precum sfinții, nu fuge de noi, dar nici nu strigă la noi.

Mascații! Nu sunt oamenii înarmați până în dinți, trimiși ori retrimiși, chemați sau rechemați la ordine și disciplină. Nu sunt aceea care ne “scapă” de belele sau care ne imobilizează în ele, nici vecinul, altminteri atât de jovial și blând, în a cărui mână, gata să execute ordinul fatal, stă viața unui om. Mascații suntem toți, la grămadă. Sau, mai bine zis, cei ieșiți din grămadă, datorită păstrării distanței de 2 m. O grămadă mai dispersată, presărată pe ici pe colo cu ifose de mască nespălată, gata de atac sau de fentă. Un copil a fost întrebat: ce vrei să te faci când vei fi mare. Mascat, a răspuns el. Iată că a ajuns mai repede decât ne-am fi așteptat. El e însă un mascat nevinovat. Încă!

Totuși, ce am preluat de la mascați? Fuga, ce altceva? Antrenați sau nu, sportivi ori ba, toți fugim. Am învățat să ne aruncăm la pământ sau să ne facem una cu el, la nevoie. Nu e de mirare, căci “pământ suntem”. Și nu doar atât! A devenit deja obișnuință să dăm unii cu alții de pământ, poate pentru a ne aduce aminte de unde provenim. Dar cine vrea să se întoarcă în pământ? Nimeni! Mascatul de azi fuge de pământ și de pe pământ, fugind de el însuși și de propriul destin: de acel “amor fatum” cum ar zice latina veche, adică “moartă”.

 

Adaugă comentariu

Title:
Nume(*):
Email:
Reply Notify:
Website:
Comentariu(*):
Code in the picture:
 
Note: Your comment has been received and is awaiting approval