Stratul limbii romane (XLVIII)
Verbul
Supin, supine, s.n. Mod
nepersonal al unui verb,
precedat (in mod obligatoriu)
de una dintre prepozitiile
"de�, "la� etc., avand aceeasi
forma cu participiul trecut, de
care se deosebeste prin
aceea ca nu este variabil. Din
lat. supinum, fr. supin. DEX,
p. 1043.
Ex. "Ma simt pe la innoptat/
Ca un zarzar scuturat� (Tudor
Arghezi).
"De zis e usor, de facut e
mai greu� (folclor).
In limbile italice si in cele
balto-slave, supinul (atat
supinul I, numit activ, cat si
supinul II � cu sens pasiv)
avea valoare substantivala
(substantive verbale).
Supinul activ din latina
(considerat ca parte de vorbire
nominala) era folosit la
acuzativ (gratulatum � pentru
a felicita; locutum � pentru a
vorbi, orsum � pentru a urzi).
In traducere, se foloseste
infinitivul, potrivit ca sens, in
exprimarea scopului unei
actiuni.
Supinul latin cu inteles
pasiv cunoscut si ca supin II,
avea tot valoare substantivala,
utilizandu-se la cazul ablativ
(uneori dativ): gratulatu � de
felicitat; locutu � de vorbit,
orsu � de urzit.
In Istoria limbii romane,
E.A., Sorin Stati (care trateaza
capitolul referitor la verb) specifica,
aducand argumente, ca
in evolutia limbilor italice,
supinul ar fi disparut. "Inlocuirea
ar fi fost totala, iar limbile
romanice n-ar fi mostenit nimic
din aceasta forma verbala.�
Intr-o nota, autorul mentioneaza:
"Credem ca, in ceea
ce priveste romana, afirmatia
este discutabila. Supinul
romanesc (cu prepozitie si sens
final sau simplu abstract verbal)
se poate explica drept o continuare
a ambelor supine
latinesti� (op.cit. p.190).
Gramatica Academiei (prin urmare
si manualele scolare)
mentioneaza, intre modurile
nepersonale, acest mod chiar
daca, in primul rand, se insista
asupra calitatii de substantiv
verbal. Argumentul adus pentru
sustinerea valorii verbale (ceea
ce dorim sa sustinem si noi, in
aceasta tableta) este posibilitatea
de a avea un complement
direct: "Ce aveau de
discutat�� (Camil Petrescu).
O diferenta intre substantivul
de provenienta verbala si verbul
la modul supin, suficient de
convingatoare, este prezentata
de Gh. Constantinescu-Dobridor
in Morfologia limbii romane.
Exemplele propuse sunt:
"S-a dus la sapatul cartofilor��
(la sapatul � substantiv
precedat de prepozitie).
"S-a dus la sapat cartofii�
(la sapat � verb la modul
supin). In forma modului intra
si prepozitia.
Alexandru Tosa in Elemente
de morfologie (p.217) sustine
existenta modului supin in
limba romana (singura limba
dintre cele romanice care l-a
pastrat in paradigma verbului).
G.G. Neamtu diferentiaza
participiul de supin in
structurile: "Acest lucru nu e
de acceptat� (de acceptat �
verb la modul supin)."Acest
lucru nu e acceptat� (acceptat
- verb la modul participiu)
In toate sursele bibliografice
la care am apelat, supinul
este caracterizat ca mod analitic,
formandu-se cu ajutorul
morfemelor prepozitionale: la,
de, din, de la, spre, pentru
etc. (la scaldat, de cules, �(se
opri) din pascut, de la arat, spre
indreptat, pentru citit.
"La unele verbe intranzitive
sau absolut dependente de a
trebui, supinul este un mod
sintetic (fara morfeme) trebuie
mers�, trebuie scris (Mioara
Avram, Gramatica pentru toti,
EA, Bucuresti, 1986, p. 169).
Ce am dorit sa demonstram,
stimati cititori, este faptul ca
limba romana, spre deosebire
de celelalte limbi romanice, a
pastrat modul supin.
