..."Lume nu-i, si om nu este/Si, de fapt, nimica nu-i��
Luati cu grijile zilei, instrainati, insingurati, tristi si saraci,
mai uitam de noi, de bine, de frumos, de adevar, de poveste,
de Fat Frumosul din noi.
Zilele acestea mi-am amintit o poveste frumoasa,
"Povestea creionului�, a lui Paulo Coelho.
Amintesc-reamintesc aici finalul povestii, spre mereu
aducere aminte a intelepciunii ei.
"Exista cinci calitati la creion, pe care, daca reusim sa le
mentinem, vom fi totdeauna oameni care traiesc in buna
pace cu lumea.
Prima calitate: poti sa faci lucruri mari, dar sa nu uiti
niciodata ca exista o Mana care ne conduce pasii. Pe
aceasta mana o numim Dumnezeu si El ne conduce
totdeauna conform dorintei Lui.
A doua calitate: din cand in cand trebuie sa ma opresc
din scris si sa folosesc ascutitoarea. Asta inseamna un pic de
suferinta pentru creion, dar pana la urma va fi mai ascutit. Deci,
sa stii sa suporti unele dureri, pentru ca ele te vor face mai bun.
A treia calitate: creionul ne da voie sa folosim guma pentru
a sterge ce era gresit. Trebuie sa intelegi ca a corecta un
lucru nu inseamna neaparat ceva rau. Ceea ce este
important este faptul ca ne mentinem pe drumul drept.
A patra calitate: la creion nu este important lemnul sau
forma lui exterioara, ci mina de grafit din interior. Tot asa,
ingrijeste-te de ce se intampla inlauntrul tau.
Si, in sfarsit, a cincea calitate a creionului: lasa totdeauna
o urma. Tot asa, sa stii ca tot ce faci in viata va lasa urme, astfel
ca trebuie sa incerci sa fii constient de fiecare fapta a ta�.
Iata, mai jos, trei intamplari adevarate despre oameni care
lasa si ei urme pe zapada, chiar daca e viscolita! Paradoxal,
aceste urme vor ramane! Sigur, nu toate urmele sunt�
curate. Unele mai pateaza albul iernii de cod rosu!
Daca atunci ar fi fost iernile "pe coduri�, oare cu ce culoare
ar fi vopsit comunistii codul acelor zile de inceput de
februarie1954? Pai, in niciun caz cu� rosu, ca ar fi adus
prejudicii la imagine si la ideologie! Intreaga populatie a
pus umarul si a iesit de sub zapezi, din tunelurile de zapada
viscolita, desigur, si mobilizati "pe linie de partid�, dar si din
constiinta civica...
Ratting-ul si viscolul. Viscolul viscoleste, televiziunea in
ratting� creste! Reporteri de ambe sexe ne-au oferit un
spectacol jalnic, in transmisiunile "de la fata locului�, din
judetele din sud-estul tarii, lovite de ninsori, de viscol, de ger.
Relatau pe un ton ca ai fi zis ca acum-acum anunta in
exclusivitate si in premiera mondiala, de la fata locului,
declansarea unui dezastru planetar! Care mai de care se
intreceau sa se afunde in mormanele de zapada, vezi, Doamne,
ca sa dea dimensiunea reala a stratului de zapada si a
catastroficelor ninsori spulberate de vant. Ce mai, am depasit
si America! Vortex-ul american parea o gluma pe langa "iadul
alb� din Romania!
Dincolo de grija ipocrita a reporterilor pentru cei izolati,
ramasi fara apa, fara mancare, se ascunde, de fapt, setea,
foamea de senzational, de ratting tv. La doi metri de "scena�
de unde au transmis, pe reporteri ii astepta o masina incalzita
cu care, dupa iesirea din direct, paraseau in tromba (si in
siguranta!) "infernul��
Pacat ca situatii cu adevarat dramatice au fost speculate
in folosul cresterii ratting-ului!
Iata o poveste adevarata, cu "zmei� - oameni urati deghizati
in Feti Frumosi�!
Deszapezirea ca forma de protest. Un tanar romascan de
22 de ani, Iulian Pralea, student la Facultatea de Filosofie din
Bucuresti, a inceput, in 27 ianuarie 2014, campania de
deszapezire a Bucurestilor. Singur! Impotriva tuturor
incremenitilor, incremenirilor!
Masterandul Iulian i-a lasat in camera lui de camin
studentesc din Regie pe Kant, pe Schopenhauer, pe Hegel,
"prietenii� lipsiti total de spirit practic, cu care mai schimba
idei, si a iesit la deszapezit cu lopata din dotare, utilajul pe
care si l-a achizitionat din venituri proprii. A inceput cu spatiul
din fata caminului sau. A continuat cu alte zone din Bucuresti.
Nici azi, luni, 3 februarie, cand scriu aceste randuri, Iulian
nu si-a incheiat protestul. Pentru ca el asa considera actiunea
lui civica: o forma de protest fata de autoritatile care nu se
prea omoara cu iesitul "in teren�. Ce frumos! Dupa "motiunea�
motilor de la Pietreasa, iata ca se intampla si un protest!
Iulian e initiatorul, organizatorul si unicul participant la acest
protest, nu scris, nu verbal, ci cu fapte in folosul semenilor!
Iulian si-a deschis o pagina pe un site de socializare, unde
primeste mii de like-uri, de adeziuni la initiativa sa, dar "in
teren�, tot singur continua deszapezirea-protest�!
Iata o poveste adevarata, cu un Fat Frumos cam singurel,
fara ajutoarele lui de nadejde, care-i sunt alaturi in toate
povestile din cartile de povesti�!
"Hai romani sa punem branca/Sa schimbam fala cu munca/
Ca asa e cu dreptate/Sa facem din vorbe fapte!� Poate forta
exemplului lui Iulian, sau a exemplului motilor, sau poate
propriile constiinte civice au scos in prima zi a lui februarie
peste 100 de studenti din Regie, la deszapezit! E drept, li
s-au alaturat oameni si utilaje de la Sectorul 6 al Capitalei.
Au deszapezit perimetrul Maternitatii Giulesti si cel al Scolii
Gimnaziale nr. 168 si al Gradinitei nr. 81. Ce frumos! Totusi,
actiunea celor peste 100 de voluntari ramane - cum ar spune
Platon, un batran, antic prieten al lui Iulian, filosoful cu
spirit practic - "o copie palida a realitatii� create in
februarie 1954 de zeci, poate sute de mii de romani!
Iata o poveste adevarata, cu Feti Frumosi ai zilelor noastre�!
Sa creasca (in numar) cat altii in 10 ierni cu cod rosu!
Aduc slova scrisa (electronic!) de iertare, boieri
dumneavoastra!
Multi dintre domniile voastre, dragi cetitori, stiati si
"povestea creionului�, si cele trei povesti adevarate, din
zilele noastre, dar, cum spuneam mai in susul acestor randuri,
"luati cu grijile zilei, instrainati, insingurati, tristi si saraci�,
ori ratacitori cu privirea, pohta si gandul scarbavnic la
unduioase, nurlii codane cu tatisoare siliconate, cu care ne
rasfata televiziunile, uitam de povestile frumoase si
adevarate!.
De aceea, pentru dreapta cumpanire a firii omului, e bine
ca, din cand in cand, no�asa, sa mai zabovim cu gandul la
povesti adevarate, carora sa le dibacim talcul. Si sa invatam
ceva din ele.
