Acest articol este deosebit de folositor
fiecaruia dintre noi in parte si... de-a dreptul
socant, fiind o invitatie la un dus rece fiecarui
suflet care isi doreste indreptarea, pocainta
si, mai ales, mantuirea. Pacatul mandriei are
in dezvoltarea sa cateva stadii si incepe cu
slava desarta.
Iata si simptomele slavei desarte: setea de
laude, nesuferirea mustrarilor, moralei si
reprosurilor, purtarea banuitoare si ranchiunoasa,
banuirea altora, greutatea in a cere
iertare, cautarea cailor usoare. Omul joaca
permanent teatru in prezenta altora, cu
scopul de a prezenta o aparenta evlavioasa,
ascunzandu-si cu multa grija patimile si
neajunsurile.
Omul inceteaza sa isi mai vada pacatele,
nu isi mai baga de seama defectele, incepe
sa isi minimalizeze vinovatia ori sa si-o nege
cu totul, ba uneori chiar o arunca asupra
altora si, in schimb, incepe sa isi exagereze
propriile cunostinte, propria experienta,
propriile calitati si virtuti.
Pe masura evolutiei bolii numita mandrie,
in parerea sa despre sine el devine mare,
vrednic de slava. De aceea se si cheama
aceasta etapa a bolii ,,mania grandorii�. In
starea aceasta, omul nu numai ca ii osandeste
pe altii, ci incepe sa ii dispretuiasca si sa ii
fie sila de ei, ba chiar incepe sa le faca
rau! Izbaveste-ne, Doamne, de asta!
Cand bolnavului de mandrie i se pare ca
nimeni nu il intelege, ca nimeni nu il iubeste,
ci ca toti il persecuta si vor sa ii faca rau,
boala aceasta se numeste "mania persecutiei�.
Mania grandorii si mania persecutiei
sunt cele mai raspandite forme de
boala sufleteasca.
Aceste boli sunt legate de aprecierea
excesiva a propriei persoane, a propriei valori,
starnind dispret si atitudine dusmanoasa fata
de ceilalti oameni. Cel mandru este intotdeauna
nemultumit de cei din jur si de
conditiile sale de viata, de aceea ajunge, nu
de putine ori, la deznadejde, hula, inselare
si, uneori, chiar sinucidere.
In stadiul de inceput, mandria este greu de
recunoscut. Doar un duhovnic incercat sau
un psiholog incercat poate stabili, fara gres,
aceasta patima, atunci cand ea se afla in fasa.
Omul se poarta aparent normal, insa un ochi
experimentat recunoaste in el inceputul bolii.
Omul este multumit de sine, este bine dispus:
canta, zambeste, rade si, cateodata, hohoteste
fara pricina. Face pe originalul, pe spiritualul,
cauta sa atraga cu orice pret atentia celor din
jur, ii place sa vorbeasca mult, iar in
convorbirile lui se aude la nesfarsit ,,eu�.
Un singur cuvant dezaprobator face, insa, ca
dispozitia lui sa se schimbe rapid, iar el devine
abatut, pentru ca, in urma unei laude, sa
infloreasca din nou. Daca un astfel de om nu isi
da seama de pacatosenia lui, daca nu se pocaieste
si nu se indreapta, boala lui duhovniceasca
evolueaza si se acutizeaza.
In el apare convingerea sincera ca este mai
presus decat altii, aceasta convingere transformanduse in patima de a comanda, incepand
sa dispuna, dupa bunul plac, de atentia, de timpul
si de puterile altora. Devine obraznic, se apuca
de orice, chiar daca nu face decat sa strice si sa
incurce, se baga in toate, chiar si in familiile
altora. In stadiul acesta, dispozitia omului
mandru se strica, fiindca el intampina deseori
rezistenta celor din jur. Astfel, el devine, treptat,
tot mai irascibil, incapatanat, certaret, nesuferit
de nimeni. Fireste, oamenii incep sa il evite, dar
el este convins de dreptatea sa si considera ca,
pur si simplu, nimeni nu vrea sa il inteleaga, asa
ca o rupe cu toti.
Rautatea si ura, dispretul si ingamfarea se
instaleaza si prind radacini in sufletul lui. Sufletul
ii devine intunecat si rece, mintea i se intuneca,
iar omul iese din orice supunere. Scopul lui este
sa iasa cum vrea el, sa ii faca pe ceilalti sa se
simta inferiori, sa ii impresioneze si sa isi
demonstreze "dreptatea�.
In urmatoarea etapa de dezvoltare a bolii, omul
mandru o rupe si cu Dumnezeu... Tot ce are,
inclusiv calitatile si unele virtuti, si le atribuie
siesi, fiind convins ca isi poate aranja viata fara
ajutorul altora si ca poate dobandi singur tot
ceea ce ii trebuie. El se simte puternic si voinic,
chiar si atunci cand are o sanatate plapanda.
Se ingamfa cu "intelepciunea� sa, cu cunostintele sale si se mandreste cu tot ce are,
rugaciunea lui devine nesincera, fara frangere
de inima, iar mai apoi inceteaza de tot sa se
mai roage. Starea lui sufleteasca se face negrait
de intunecata, dar, totodata, el este convins ca e pe
calea cea dreapta si continua sa mearga cu graba
spre propria pierzare!
Sursa: www.catehetica.ro
