Am crescut intr-un hotar intre dealuri,
avand pe coame Padurea Alunisului si
Padurea Oasului. La inceputul toamnei,
treceau peste noi, spre Sud, in zboruri ale
tacerii, stoluri dupa stoluri de randunele,
lasand goluri in sufletele noastre de copii,
obisnuiti sa le vedem cu cata "alergatura�
isi hraneau, in timpul verii, cele doua
randuri de pui.
Cand timpul era frumos, nu le vedeai
decat intrand si iesind din grajduri, unde
erau asteptate de pui cu ciocurile deschise.
Cand veneau zile cu ploi, in care insectele
se puneau si ele la adapost, randunelele isi
gaseau hrana printre turmele de oi si printre
vitele aflate la pascut, care starneau
insectele adapostite prin iarba. Acestea
cadeau in pliscurile larg deschise ale
randunelelor.
Toamna, dupa trecerea stolurilor de
randunele, urmau cardurile de gaste,
dispuse in forma de triunghi sau in coloane
cate una, ca, din cand in cand, sa-si
destrame formatiile si sa si le refaca dupa
cateva clipe� Le vedeam ziua si le auzeam
noaptea, chiar daca era intuneric bezna.
Astazi, reintors pe plaiurile natale, la
sfarsitul verii si in primele zile de toamna,
degeaba am mai ridicat ochii spre cer, in
zilele senine, ca nici eu, dar nici altii n-am
mai vazut stoluri de randunele si nici carduri
de gaste, de parca ar fi intrat in pamant.
Campia a ramas pustie si de animalele
salbatice, cu care eram obisnuiti si pe care
le ocroteam, iar pe cele care aduceau
pagube gospodariilor le alungam cu cainii.
