"Pentru aceea, lepadand toata spurcaciunea si prisosinta rautatii,
primiti cu blandete cuvantul sadit in voi, care poate sa mantuiasca sufletele
voastre. Dar faceti-va implinitori ai cuvantului, nu numai ascultatori ai lui,
amagindu-va pe voi insiva�. (Epistola Sf. Iacov 1, 21-22)
Exista o teama vanjoasa in
mediile sociale cu tinuta, traditionaliste
si centrate resonsabil pe
om, ca ne pierdem valorile. Nu
odata ne-a fost dat sa auzim ca
inaintasii nostri aveau simtul valorii,
ca promovau valoarea sau traiau
sub nimbul valorii. Or, astazi, ni se
aminteste alertant si acuzator ca
apetitul pentru axiologie (teoria
valorilor) si praxisul aferent scade
de la o generatie la alta. Cei drept,
"omul recent�, ca sa folosim o
expresie deja consacrata, se
complace usuratic si indiferent intr-un
stil de viata anchilozat, intepenit
in tipare impuse sau induse de
moda vremii. Nu are libertatea si
curajul sa sparga aceste tipare
reductioniste pentru a gusta realmente
din preaplinul vietii. Cu alte
cuvinte, ii convine de minune sa
traiasca cu portia, adica nici mai
mult, nici mai putin, decat ceea ce-i
ofera mentalitatea snoaba. Astfel,
daca se poarta tipul parvenitului
semidoct sau a ingamfatului cu iz
de pretiozitate maxima sau - largind
putin orizontul de observare - daca
se impune comportamental prefacutul,
gata oricand sa jure pe
"sinceritatea� lui, contaminarea
de la ins la ins e asigurata. Asta
denota o foame teribila dupa
retete de succes scrise, din
pacate, cu pana unui narcisist
convins si identificat, fara doar si
poate, pe toate palierele vietii
sociale. Ce sa mai spunem de
farmecul pe care-l suscita tipologiile
umane care, cu orice pret si
fara scrupule, vor audienta maxima,
pozitionare strategica, exclusivitate
certa sau pretentii de
notorietate. In sinea lui, orice om
care n-are repere valorice si nici
simtul identificarii lor se crede un
semi-zeu, adica valoros in sine si
prin sine, pregatit pentru a fi
idolatrizat de cei din jur.
Si atunci ma intreb, fara patima si
fara a problematiza fariseic, ci pur
si simplu pentru ca o astfel de
intrebare e din categoria celor
stringente, cu neputinta de driblat:
oare chiar ne pierdem valorile? Sa
fie acestea simple baloane de
sapun care dispar fara urma la o
minima adiere? Sau e vorba mai
degraba de pierderea noastra care
antreneaza odata cu ea si pierderea
valorilor? Ca sa iesim din acest circuit
interogativ, va propun sa ne
amintim sumar ce numim valoare.
Bunaoara, e unanim acceptat de
constiintele limpezite ca binele,
frumosul, adevarul, dreptatea, libertatea,
iubirea si tot ceea ce asezam
sub numele de virtute reprezinta
valori, si nu orice fel de valori, ci
valori morale. Apoi, plonjand in
concret sau palpabil, vorbim si de
valori materiale: pamantul, ca sursa
de hrana si mediu de vietuire,
locuinta, ca spatiu al protectiei si al
circumscrierii intimitatii etc. Si, ca sa
intregim tabloul valoric, sa nu uitam
ca exista si valori dumnezeiesti, cum
ar fi: iubirea vrajmasilor sau jertfa
de sine pentru altul. De fapt, singura
Valoare in Sine, neconditionata de
nimeni si de nimic, este Dumnezeu
si manifestarea Lui iubitoare. Celelalte
nu pot fi valori decat in relatie cu
Dumnezeu si cu Omul, ca Chip al lui
Dumnezeu. Intr-un cuvant, in relatia
cu o persoana. De exemplu: ce
valoare are adevarul, libertatea,
dreptatea sau iubirea, daca nu sunt
intrupate si implicit puse in lucrare
de o persoana? Fara prinderea lor
in iuresul faptuitor, raman simple
notiuni sau, s-o spunem direct,
vorbe goale. Pot starni cel mult
sentimente ieftine, afinitati teoretice,
filozofii sterile, dar nicidecum
un mod de viata. Da, intr-adevar,
adevarul, libertatea, iubirea si toate
celelalte sunt si raman valori doar
daca inaugureaza in om un mod
de viata, un fel de a fi. Cu alte
cuvinte, orice valoare, pentru a
exista ca atare, are nevoie de om
ca persoana pregatita sa-i asigure
subzistenta prin faptuire. Atunci
cand omul este intr-adevar liber
sau iubitor, are valoare, pentru ca
primeste in universul sau existential
sa coabiteze laborios cu
virtutea respectiva, nu de dragul
virtutii, ci din convingerea ferma
ca ea il introduce in planul valoric
dumnezeiesc. Tot ce este Dumnezeu
in Sine, si toate manifestarile Lui
spre lume sunt indubitabil valori.
Omul insusi, ca si creatie a lui
Dumnezeu, este valoare. De
aceea, implinirea omului este de a
cauta fervent, de a intelege fara
cusur si de a adopta fara retineri
valoarea, adica tot ceea ce il poate
pune in relatie cu Dumnezeu. Cu
siguranta altfel de cautari, intelegeri
si adoptii nu pot fi decat nonvalori
sau pseudo-valori.
Prin urmare, valorile se pierd sau
noi ne pierdem? Intrucat nu exista
valoare fara persoana care sa-i
dea sens, e de la sine inteles ca
nu exista nicio moarte a valorilor,
ci numai moartea noastra, ca
opacizare si ermetizare in fata lor.
E o mare inselare faptul de a crede
in disparitia valorilor si ramanerea
noastra la firul ierbii, fara nicio
pretentie metafizica. Dat fiind
faptul ca Dumnezeu exista, neindoielnic
exista si valori, care
asteapta sa fie descoperite si
asezate in matca vietii umane.
... si nu uitati: faima valorilor este
omul faptuitor dupa modelul
Dumnezeului Creator.
Pr. OVIDIU BARSAN,
Parohia Ortodoxa
"Sfintii Arhangheli
Mihail si Gavriil�,
Sancraiu de Mures
