Existau si alte voci in Romania care, la unison cu ceea ce concluziona
Ghibu, erau de parere ca procesul intentat de cercurile unguresti
revizioniste viza nu atat problema de fond, cat mai degraba mentinerea
permanent treaza a opiniei publice internationale asupra Ungariei,
redusa la teritoriul national de Conferinta de pace de la Paris din 1919.
In cuprinsul ziarului saptamanal muresean "Inainte� , nr. 14 din 14 mai
1933, directorul publicatiei, dar si autor al articolului cu titlul
"Revizionismul�, dr. Ilie Oteleanu, scria indignat despre faptul ca taranii
unguri, improprietariti pe pamant romanesc in urma dominatiei
romanesti, doresc ca pamanturile lor sa fie date maghiarilor de la
Budapesta. Oteleanu isi incheia articolul afirmand ca "Daca vom admite
vreodata revizionism nu-l vom admite decat pe cel al minoritatilor�.
In ziarul "Viitorul Muresului�, organ al Partidului Liberal � organizatia
de Mures �, in nr. 1 din 5 septembrie 1925, a aparut articolul "Chestia
colonistilor din Ardeal�. Autorul articolului aducea noi clarificari cu
privire la cei pentru care guvernul budapestan deschisesera acest
proces: "Inainte cu vreo 70-80 de ani, guvernele maghiare din vremea
stapanirii habsburgice, au trimis in executarea operei lor de
deznationalizare a Romanilor din Ardeal, au trimis, zic, in aceasta
provincie, colonisti unguri pe care ii inzestrau cu pamant, pana la 60 de
hectare, acordandu-le tot felul de avantaje, ca sa se aseze cu temei.
Pamantul li se da la inceput sub forma arendarii si daca in termen de
20-30 de ani, colonistii achitau anumite rate, ei deveneau stapani pe
el. S-a intamplat, insa, ca la data prabusirii monarhiei austro-ungare, o
parte din acesti colonisti nu erau cu toate ratele achitate, asa ca nici
nu erau recunoscuti de guvernul maghiar ca proprietari ai pamanturilor.
In preajma incheierii pacii de la Trianon, insa, guvernul maghiar a
incercat sa salveze situatia pierduta a acestor colonisti si, printr-un
decret-lege, i-a declarat proprietari ai pamanturilor din Ardeal si fara
achitarea ratelor datorate dupa lege.
Dupa incheierea pacii si dupa votarea reformei agrare, statul roman
a respectat proprietatile colonistilor unguri care posedau titlul de
proprietate de dinainte de razboi, intrucat fiind sub 100 de ha, erau
neexpropriabile conform legii. Colonistii unguri, care n-aveau acte de
proprietate, ci numai arendasie si foloseau loturi mai mari decat cele
prevazute de lege ca loturi-tip pentru plugari, au fost expropriati ca si
toti ceilalti proprietari romani, lasadu-li-se numai lotul maxim prevazut
de lege. Facand asa, statul roman, lucra conform principiilor echitatii
si legii, aplicabila la fel tuturor locuitorilor tarii.
Statul roman nu-i putea favoriza pe colonistii unguri prin scoaterea
lor de sub lege, in paguba altor plugari lipsiti de pamant si care trebuiau
deci improprietariti.
Tratatele de pace din 1919-1920 au stabilit noi raporturi de putere pe
plan international si au confirmat schimbarile politice si teritoriale majore
intervenite pe continentul european si mondial. Nou-creata situatie
corespundea mai bine decat in trecut principiului nationalitatilor si
revendicarilor identitare ale popoarelor, dar echilibrul era precar. In
vest, Franta si Marea Britanie, invingatoare in razboi, reprezentau cel
mai puternic centru de putere. Cum insa SUA s-au retras din afacerile
europene, cele doua tari au ramas practic garantele sistemului
versaillez, dar de la inceput era limpede faptul ca nu aveau forta
necesara sub aspect politic, militar si economic de a impune
respectarea tratatelor de pace si a realiza securitatea. Marile pierderi
suferite in timpul razboiului, contradictiile dintre Paris si Londra, limitarea
serioasa a celorlalte doua centre de putere � Germania si Rusia �,
lipsa protectiei americane au fost factorii principali ai acestor stari de
lucruri. Ministrul roman al Afacerilor Straine, Take Ionescu, voia sa
creeze o alianta cu statele antirevizioniste din Europa Centrala si de
Sud-Est, pentru a realiza un "bloc-tampon� intre Germania si Rusia
sovietica, si in felul acesta sa poata fi evitata o ciocnire militara de
mari proportii intre Germania si Rusia, ceea ce ar fi distrus pacea in
Europa. Atingerea scopului il vedea posibil doar printr-o alianta care
sa cuprinda Romania, Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia si Grecia.
Ministrul de externe cehoslovac Edvard Bene�, in august 1920, venea
de la Belgrad unde tocmai incheiase o conventie de alianta cu Regatul
Sarbilor, Croatilor si Slovenilor, si s-a oprit la Bucuresti pentru discutii �
si posibile rezultate concrete � cu factorii politici romani, mai ales cu
Take Ionescu. Consistenta actiunii sale o credea realizabila prin
alaturarea Romaniei. Take Ionescu i-a expus conceptia romana care
avea in vedere o alianta cu cinci state: Polonia, Cehoslovacia, Serbi,
Grecia si Romania, care ar fi putut bara Germania. Polonezii si cehii
insa, aveau diferende teritoriale, ceea ce pe primii ii determina sa
refuze intrarea in Mica Intelegere, dar doreau o alianta cu Romania
pentru protectia frontierelor ambelor tari. Astfel se ajunge ca la 3 martie
1921, la Bucuresti, sa se incheie Conventia de alianta definitiva intre
Republica Poloneza si Regatul Romaniei, precum si Conventia militara.
(va urma)
