Elie Miron Cristea a fost reinițiatorul Conferințelor învățătorești și sufletul lor. Mitropolitul Miron Romanul era foarte bătrân, iar el era secretar al Mitropoliei, tânăr, plin de idei și de idealuri, bun organizator, tenace, vizionar lucid și îndrăzneț, un adevărat strateg în lupta pentru afirmarea românilor, pentru progresul lor prin cultură, pentru eliberarea de complexele seculare de inferioritate față de națiunile care se socoteau mai dotate în domeniul tehnicii, al industriei și al comerțului, în politică și în cultură. El va continua această luptă și după ce va ajunge episcop la Caransebeș unde, de pildă, va da îndrumări școlilor să folosească metoda intuitivă, și să se facă analize și discuții în legătură cu aceasta la Conferințele învățătorești. Mai dăduse un „Circular" cu privire la organizarea de cursuri de vară pentru învățători, în care preocuparea principală era metodica predării matematicii, științelor naturale, desenului, cântărilor, creațiunii sociale mai noi, pedagogiei etc.
La 9/22 mai 1906, dr. Elie Miron Cristea, în calitate de comisar consistorial însărcinat cu prezidarea Conferințelor învățătorești din protopopiatele Reghin și Oșorheiu, raportează că s-a ținut conferința în localitatea Deda, și depune documentele. Nu e lipsit de interes să aflăm cu ce anume se ocupau aceste Conferințe, ce idei vehiculau, pe ce cădeau accentele, și ce programe se puneau la cale, atât pentru propășirea în general a națiunii române de sub ocupație, cât și pentru cultivarea conștiinței românești, și îndrumarea învățământului românesc pe aceste căi. Din protocolul păstrat în arhiva Mitropoliei, se poate deduce că aceste Conferințe erau adevărate sărbători pentru localitatea în care se țineau. Se făcea slujbă la biserică, procesiune până la școală, masă la preot, pentru preoții-învățători, și la învățător, pentru învățătorii laici. Dimineața se ascultau câteva referate cu teme dinainte fixate de Consistoriul arhidiecezan, urmate de discuții, iar după-amiază, la școală, în fața elevilor, se făceau lecții aplicative urmate de critici și discuții.
În Deda întâmplarea a fost că tocmai se terminase de zidit o școală nouă care a și fost sfințită cu acest prilej și, totodată, s-a pus piatra fundamentală pentru zidirea unei noi biserici. La slujbă, în aer liber, comisarul consistorial Elie Miron Cristea „în limbajul dulce și curat al poporului, a ținut o vorbire care a avut un efect ce mintea omenească nu-l poate cuprinde", scrie autorul Protocolului. După scris, autorul Protocolului ar putea fi George Crăciun, care semnează la urmă ca „notar", împreună cu Constantin Brătean, George Ciontea și Ioan Borșianu. Autorul Protocolului mai remarcă interesul deosebit al ascultătorilor locali și pentru faptul că au rar ocazia să aibă în mijlocul lor „domni dintre mai marii Bisericii lor". Aceștia sunt atât de rari, încât sunt „ca niște corbi albi"! Nota poate fi o constatare îndatoritoare, dar și o fină ironie imputatoare. Elie Miron Cristea a deschis ședința printr-o cuvântare despre poezia lui Octavian Goga și Ioan Ciocârlan, se vede, apreciat la vremea aceea și apropiat lui Octavian Goga, pentru dragostea față de țărani și viața de la țară. S-a ales apoi un birou cu doi notari (secretari de ședință, însărcinați cu „purtarea agendelor scripturistice") și un birou. Din protopopiatul Reghinului — protopop Galaction Sagău — au fost prezenți 16 învățători și 5 absenți, iar din protopopiatul Oșorheiului, 7 prezenți și 2 absenți. După cum se vede, numărul nu era prea mare.
Prima temă din cele fixate de Centrul eparhial a fost: „Prin ce mijloace poate îndupleca învățătorul mai ușor poporul, ca să-și trimită copiii bucuros și regulat la școală". Au tratat-o învățătorul I. Borșianu in extenso, iar Grigore Ciontea a adus completări. La dosar nu există cuvântarea, dar din Protocol se pot deduce motivele care împiedicau o bună frecvență: neștiința și indiferentismul părinților față de școală; ura personală față de învățător; lipsa de manuale și sărăcia. Comisarul consistorial a sintetizat discuțiile, rezumând metodele ce urmau a fi folosite pentru îndreptarea situației, la două: „calea cea mai bună de a atrage copilul la școală este iubirea pe care o are învățătorul față de școală. De mare lipsă sînt la poporul nostru și examenele școlare, căci trebuie făcute în un mod sărbătoresc".
A doua temă, tratată în continuare, tot dintre cele indicate de la Centru, a fost: „Organizarea școalelor economice de repetiție cu indicarea mijloacelor pentru susținerea lor". A prezentat-o învățătorul Ioan Paicu. Există la dosar. E o prelegere bine lucrată, atât de bine, încât, potrivit Protocolului, unii au socotit-o a fi avut „un stil prea înalt, așa încît poporul care a luat parte la această ședință, ba chiar mulți dintre învățători, n-au înțeles-o". Aflăm din aceasta că la Conferințe lua parte și publicul local, deci ele se transformau în manifestări culturale cu o arie mai largă de influență decât numărul învățătorilor participanți, ceea ce era desigur mai mult decât foarte bine. Discuțiile au infirmat însă părerea că prelegerea ar fi fost prea savantă, și ea a fost reținută în anexele Protocolului, aducându-se mulțumiri speciale învățătorului Ioan Paicu.
„Școalele economice de repetiție" erau, în concepția lui Ioan Paicu, cursuri teoretice și practice de agricultură. El critica vehement modul rudimentar de exploatare a pământului de către români și propunea, am zice, o nouă revoluție agrară. El vedea cauza expatrierii spre America a multor transilvăneni, tocmai în proasta gospodărire a pământului, care nu dădea românilor mijloacele necesare traiului. „Luînd bățul pribegiei, românul e silit a-și câștiga pâinea cea de toate zilele pe țărmuri străine", deși nu o face cu inima împăcată, constată Ioan Paicu. Paicu are cuvinte importante și despre agricultura vremii din Transilvania.
Paicu susține că este nevoie de „o acțiune reformatoare de la temelii". Ea n-ar putea fi realizată altfel, decât prin organizarea „Școalelor economice de repetiție". În privința aceasta Paicu are idei complete, găsind soluții și propunând măsuri practice. Se vede că era un om foarte instruit, și un foarte bun român. Ca să-și introducă necesitatea înființării acestor „școale", pornește de la idealurile revoluției franceze și cele ale revoluției românești de la 1848. Dacă revoluției franceze, burgheze - cum zice el - îi recunoaște idealuri sociale și politice, „doborîrea unei întocmiri sociale și înlocuirea prin alta", el arată că românii au luptat în plus și „pentru redeșteptarea națională".
