Cred că niciun titlu nu i s-ar fi potrivit mai bine romanului și niciun nume eroinei lui decât numele acestei plante perene - iedera.
Iedera - încăpățânarea vieții, puterea de-a birui vitregiile iernii și de a reveni primăvara, verde închis, lucioasă, întinzându-se pe morminte, cotropind clădiri și copaci înalți.
Iedera - personajul nostru -medic, grav bolnavă, riscând să moară dacă-și amână operația de inimă, îi cere profesorului care o-ngrijea o amânare de două luni. Nu vrea să plece din lume fără a-și scrie povestea vieții. I se pare o datorie pe care niciun risc n-o clintește.
Și amintirile Iederei se trezesc într-un sat ardelenesc, într-o familie modestă, cu trei băieți și două fete, cu părinți cu clasele primare neterminate, care-și învață copiii cinstea și buna-cuviință - o zestre pentru toată viața - și lucru rar - toleranța față de aproapele tău. Avem de-a face cu o familie de sectanți, pe care majoritatea sătenilor îi ironizează. Tatăl Iederei îi învață să nu răspundă niciunei provocări și să respecte credința celorlalți. Înțelegem iubirea și recunoștința Iederei pentru părinții ei, iar cititorul își dă seama că principiile sănătoase de viață nu cer neapărat înaltă știință de carte, ci minte sănătoasă și respectul față de zestrea din neam în neam.
Tot satul știe că fratele cel mare al Iederei este copil din flori. De multe ori adulții află neapărat lucruri care să otrăvească sufletul copiilor. Așa se găsește și o mătușă a Iederei care să-i spună unei copile de cinci-șase ani că are un frate din flori. În naivitatea ei, Iedera îi cere mamă-sii s-adune ele două flori și să facă un copil. Acest moment mi s-a părut printre cele mai înduioșătoare din carte, prin frumusețea sugestiei, căreia trebuie să-i recunoaștem originalitatea.
Viața Iederei este presărată cu traume: copila aleargă noaptea la farmacie după medicamente pentru maică-sa, care o lasă orfană la cincisprezece ani; îi mor doi frați, școala o desparte de sat, durere greu de-nchipuit pentru cine n-a trăit-o, culminând cu o căsătorie, puțin spus nereușită.
Ce face autoarea: ceea ce spunea un romancier american despre roman: „Romanul trebuie să povestească." Eu nefiind critic literar, ci simplu cititor, aș adăuga: „și nu cai verzi pe pereți, ci o poveste din care să înțeleagă omul ceva, care să-l pună pe gânduri asupra propriei vieți".
În ciuda a ceea ce cuprinde, romanul este scris fără patetism: o frază curgătoare, fără fandoseli, într-o elegantă limbă română, într-o frază echilibrată care are un mare merit: te-nfrățește cu personajele și te-nchipui că trăiești alături de ele, adoptându-le sau respingându-le.
M-a impresionat și grija pentru cititor: și dacă pomenește două cuvinte dintr-un scriitor chiar ilustru, autoarea dă o notă în josul paginii, menționând sursa, pentru menajarea memoriei unora, pentru trezirea curiozității altora!
Sunt cărți pe care le citești și repede le uiți.
Eu, deși nu mai am memoria tinereții, am rămas legată de personajele romanului Iedera. Mă-nsoțesc, fac parte din lista mea de personaje care mă vizitează fără
a-mi bate la ușă. Iar Iedera a făcut ce-a făcut și mi s-a strecurat într-un ascunziș al inimii.
