O mândrie naţională şi o tristeţe pe măsură

MÂNDRIA este că de la poale şi până în susul crestelor înzăpezite ale Negoiului Munţilor Făgăraş, între Sâmbăta de Sus,Viştea, Drăguş, Arpaş, Cârţişoara, Porumbacu de Sus şi Avrig, vegetează „mici petice" de câteva sute de hectare fiecare de falnice păduri. Ele sunt „decupate" şi salvate din fostele rezervaţii silvice cu fagi, brazi, goruni şi stejari multiseculari, având şi un pronunţat caracter botanic şi farmaceutic, vara şi toamna adăpostind o bogată şi variată floră spontană cu proprietăţi terapeutice. Spre norocul lor şi al nostru, acele păduri au rămas necălcate de paşii greoi ai răutăcioşilor purtători de securi şi fierăstraie. Le-au avut în grijă şi în bună pază, păstrându-le frumuseţea şi ocrotindu-le bătrâneţea, câţiva destoinici şi patrioţi botanişti, silvicultori şi academiceni-ecologişti ai ţării. Drept răsplată, lor li s-a dat dreptul de a le cutreiera cărările, iar respectivelor păduri onoarea de a purta „certificatul renaşterii lor" pe care stă scris: „Rrezervaţie naturală de interes mondial".

TRISTEŢEA mi-a fost mărturisită de un moţ tare bătrân, statornic locuitor al Roşiei Montane a Munţilor Apuseni, întâmplător fost „ortac" cu mine în abatajele şi rostogoalele galeriilor filoanelor mineritului aurifer de la Brad, mai în sus, pe Crişul Alb, la Gura Barza-Musaru. De la el aveam să aud o vorbă plină de înţelepciunea unui mare adevăr. Şi anume: „Bulgărul de aur mereu a înălţat şi coborât imperii, precum cele romano-italian de la Roma şi hasburgic-austriac-maghiar de la Viena şi Budapesta. Dovadă că cele mai de preţ comori ale urmaşilor acelor imperii sunt purtătoare ale aurului gălbui-roşcat, scos din adâncurile munţilor românilor Ţării Moţilor, a lui Horea şi Iancu!*

Lasă un comentariu