„Lume a mea, privește-te și bucură-te că ești frumoasă!"

Valentin Marica, la 65 de ani de viață

Mă gândesc la Valentin Marica și nu știu despre cine să vorbesc: despre poet, despre ziarist, despre omul prietenos și ceremonios, despre fostul coleg de Filologie sau despre conjudețeanul meu, care a înțeles să-și lase meleagurile natale, pe care le iubește în continuare foarte mult, de dragul profesiei, al servirii frumosului prin cuvânt? Încerc să-i conturez imagina traversând ani și epoci: este aceeași, a unui spirit mereu tânăr și disponibil, îndrăgostit de literatură și de marile modele culturale, pe care le dorește emergente în contingent, neafectat de greutăți imprevizibile, pe care le învinge mereu, ca un om ce beneficiază de o mare încărcătură spirituală.

De unde îi vine această încărcătură spirituală? Din educație? Din cultul strămoșilor? Din dialogul - prin rugăciune - cu divinitatea și deschiderea - prin meditație - spre necontenitele și adâncile frământări ale ființei? Din formația dobândită prin frecventarea marilor scriitori și filosofi? Din toate acestea și din mai multe... Ca tânăr plecat din sat spre orizonturile culturale, a luat satul în sufletul său, fără să fie sau să rămână un rural. Dimpotrivă. Își astâmpără setea de absolut bând însă, necontenit, din cele mai alese și nesecate izvoare ale satului. Temeinicia existenței sale, hărnicia sa, lirismul pus în vers și în comportament sunt date de sat. Nu degeaba elogiază satul cu atâta simțire insuflată cuvântului poetic. Plecarea din sat se face printr-un gest măreț, cum spune în poemul Naștere din naștere: „Am deschis/ ușile împărătești ale unei margini de sat..." Satul îl învață dăruirea și frângerea („În mijlocul mesei/ eram susurul cinei"), dar, mai ales, îi arată calea renașterii prin spirit („când se puneau lumânări/ la trunchiurile copacilor/ ca să vină mai repede în iesle viața."). Și asta deoarece, așa cum spune în Din Sus de Sat, „Din Sus de Sat mai arde foc de rai,/ Sub botul vitelor, în ugere de pâine./ Pipăi vești din linii de-orizont.../ Din Sus de Satul veșnicește-n mine." Aici găsește vindecarea marilor pierderi, exprimată într-o poezie precum Târziu, când intru în sat…: „Se răsfiră-n vârf de deal, deodată,/ Numele de mamă, numele de tată,/ Nume-ale durerii răsfrânte pe ape/ În cuvântul meu vin să se adape.", găsind în configurația satului, ca în Dar se ivesc brândușele…Rămâi! : „Trup sub pleoape-arămii,/ Semn al crucii… Împăcare!" Aceasta deoarece satul pentru poet, ca în distihul La Zoreni: „E-n pământ și e în stele/ Cumpăna fântânii mele."

Făcând aceste trimiteri la imaginea satului în poemele lui Valentin Marica, nu încerc să rezolv o temă poetică, ci să înțeleg ființa poetului, emergența acesteia, să identific calea ei de ieșire și manifestare în lume. Dacă în poezia Poveste spune: „Jucându-se, un înger a aruncat o stea…/ Deodată, steaua a făcut petale", atunci îmi permit și eu să cred că, de fapt, în casa ființei poetului, un înger, într-un început de ninsoare, a aruncat un fulg, și fulgul i-a multiplicat prestațiile ființei în gesturi așezate sub semnul curățeniei, al frumosului și adevărului, al lirismului trăit cu eleganță și pus în tot ceea ce face ca o licoare tonică de împărțit tuturor celor care îl citesc sau îl ascultă.

Mă bucură, la omul de radio, seriozitatea și profesionalismul cu care își concepe și derulează emisiunile. Pentru un scriitor este o mare provocare să servească vorba, fie și difuzată radiofonic, când are îndemânare pentru cuvântul scrijelit cu pana (fie aceasta creion, pix sau stilou, că de pană de gâscă nu mai poate fi vorba!...) pe foaia de hârtie. Avem, de obicei, impresia că vorba rostită, chiar și la un radio-microfon, e trecătoare, dar, atunci când Valentin Marica te provoacă la un dialog, la o anchetă sau te include într-o știre, gestul e inconfundabil și deloc trecător. Emisiunile lui sunt transmise cu mare căldură radioascultătorilor, altor posturi de radio, rămân în arhiva radio, cu toate suspiciunile economice, și acest lucru îți dă un sentiment al durabilității prezenței tale radiofonice. Este mereu neobosit, se bate pentru fiecare fapt cultural, pentru fiecare ascultător sau cititor, ca un cavaler al luptelor eterne, al idealurilor nepieritoare.

Oameni precum Valentin Marica sunt din ce în ce mai rari. Ei iubesc tradiția și construiesc modernitatea, fie că aceasta se prelungește sau nu în postmodernitate... S-au format în cultul unei... culturi solide și-și exprimă dinamica într-un exercițiu pe care tradiția îl așteaptă mereu, pentru ca aceasta să fie iarăși și iarăși vie, temelie pentru alte și alte momente ce o îmbogățesc. E sobru, distins, informat, academic, inspirat, binevoitor și disponibil, livrându-se cu drag și prisosință atât efemerului, cât și durabilului. Egal cu sine în acest fel de a fi de când îl știu, neîncetând să exprime sentimentul religios al celui ce este, al celor ce suntem, căutând - cum ar spune el - să așeze lumea în ordine spirituală prin cuvânt.

Poet, om de radio și de condei publicistic, filolog autor de studii de specialitate, om al cetății... În toate aceste ipostaze este inconfundabil și consistent, inventiv și convingător, alergător de cursă lungă, tenace și binevenit, alegând, printr-o mare putere de discernere și printr-o motivație interioară puternică, ceea ce este frumos în această lume și dăruind lumii cât mai multă frumusețe și simțire. Este ca și cum, prin scrisul și vorba sa, ar așeza în fața lumii o oglindă și ar spune: „Lume a mea, privește-te și bucură-te că ești frumoasă!"

Lasă un comentariu