Dacă tot admitem că România se află sub scutul divinității, atunci, cu siguranță alegerile prezidențiale din noiembrie 2014 s-au desfășurat sub semnul Providenței. Altfel, imposibilul nu s-ar fi transformat în posibil. Ne întrebăm oare câți dintre noi am fi putut prevedea că, în final, lucrurile se vor petrece așa cum s-au petrecut, în ciuda unei evidențe clare că ele merg într-o direcție pe care nimeni n-ar fi putut-o schimba. Totul părea că zarurile au fost aruncate din start, că triumful celor din față nu mai poate fi oprit de nici o forță și sub nici un motiv. Și totuși, minunea s-a produs. Cum a fost posibil?
Partidul stat sau al fripturiștilor, al pomanagiilor și al celor descurcăreți, pentru că altfel n-ar fi atât de aglomerat numeric, părea de neoprit din marșul său triumfal spre Președinție, pentru că Parlamentul și Guvernul le stau la picioare de peste doi ani, iar pe liderul său „ il maximo", ,deși la o vârstă fragedă pentru asemenea funcții, îl vedeam deja, ca pe Fidel Castro, tronând cu sceptrul său în înaltul fotoliu de la Cotroceni, ani și ani, până ce barba i-ar fi ajuns la picioare. În fața acestei puternice agresiuni simțeam cum toate instituțiile statului de drept și ale democrației scârțâiau din temelii, pe cale să se năruiască. Adică întreaga putere a societăți, într-un singur centru, într-un singur punct, în mâna unui singur partid și a unui singur om. Dacă lucrurile s-ar fi petrecut astfel, între partidul unic (PCR) și partidul stat (PSD) n-ar mai fi fost nici o diferență, decât prin numărul celor de pe margine, și atunci la ce rost atâtea sacrificii de vieți omenești produse cu un sfert de veac în urmă, în decembrie 1989?
De ce minunea s-a produs, totuși? Pentru că de-a lungul celor 25 de ani de așa-zisă democrație, prin exercițiul unei guvernări execrabile ținută lanț, indiferent de numele celor aflați în fruntea ei, în societatea românească, sărăcită, secătuită și vlăguită, răvășită și umilită, s-a acumulat un volum uriaș de frustrări și nemulțumiri, cărora guvernarea PSD le-a pus capac. Contradicțiile trebuiau să izbucnească într-un fel sau altul, iar faptul că ele au răbufnit cu acest prilej și în acest mod nu este deloc întâmplător.
Se știe bine că, după un stagiu apreciabil pe banca Opoziției, PSD a revenit la guvernare în primăvara lui 2012, cu promisiuni ce coincideau cu așteptările majorității românilor, care, ulterior, s-au dovedit neonorate. Așteptarea a fost enormă, de unde și scorul astronomic, neobișnuit, într-o societate democratică, cu care coaliția USL a câștigat alegerile locale și parlamentare care au urmat. Din păcate și această guvernare s-a dovedit la fel de găunoasă ca cea precedentă, un sac enorm de promisiuni, frumos împachetate, dar niciodată onorate. Mai mult decât atât, ceea ce s-a observat la noii guvernanți a fost subtila încercare de a duce oamenii cu preșul, adică cu vorba, și cu minciuna, prezentându-le chiar și eșecurile ca mari realizări. Aceasta, în timp ce relațiile din societate și interumane s-au depreciat constant, inechitatea și inegalitatea s-au accentuat puternic, rezultatele lor fiind creșterea, odată cu sărăcia, a jafului din societate și a evaziunii fiscale, dar și a numărului baronilor locali, principalii beneficiari ai acestui flagel nimicitor pentru o țară și un popor. De altfel, partidul celor mulți a ajuns o imensă masă de manevră formată dintr-o mulțime de nevoiași cu speranța înșelată, condusă de o șleahtă de baroni, mai mari sau mai mici, dar putrezi de bogați. Este de-a dreptul cinic, dar deloc întâmplător, ca tocmai reprezentanții celor săraci, în calitatea lor de primari, de lideri de organizații sau de județ, să fie și cei mai bogați ai locului, și ai țării: cu Jeep-uri la scară, vile somptuoase, conturi grase în bănci, acaparatori de păduri și moșii imense. Un fel de a pune lupii să păzească oile. Ce alt interes au acești oameni, decât să mențină starea de sărăcie și de ignoranță, pentru a-și perpetua condiția lor socială de bogați și de conducători? În încercarea sa de a schimba lucrurile din temelii, poporul român, exagerat de tolerant, a dat dovadă de inteligența răbdării. Pentru a-și pune țara la punct, n-a ieșit masiv în stradă ca ucrainenii, periclitând divizarea țării și un război civil, ci a așteptat să-și facă dreptate într-un cadru democratic, prin forța votului la urne. Iar lucrul acesta s-a văzut în toată țara și mai ales în străinătate, când nouă din zece au votat pentru candidatul care întruchipa speranța schimbării în bine.
Apele poate că nu s-ar fi desprins cu claritate nici cu acest prilej, dacă pe scena întâmplărilor n-ar fi intrat evenimentele din diasporă de la primul tur de scrutin și care s-au menținut în continuare și la turul doi. Aici credem că a intervenit divinitatea, pentru că, într-adevăr, le-a luat Dumnezeu mințile celor care au crezut că pot merge cu imbecilitatea lor până la a obstrucționa votul celor 3,5 milioane de români aflați în străinătate, parte intrinsecă a poporului român, umilindu-i într-o manieră fără precedent, și aceasta în văzul întregii lumi. Mai mult decât atât, s-au opus într-atât la remedierea situației din turul întâi, încât reaua-intenție și reaua- credință, infatuarea și disprețuirea au frizat nu numai normele de drept, ci, în primul rând, elementarul bun simț.
Cei care au urmărit evoluția votului din 16 noiembrie au observat o avalanșă la urne, din absolut toate categoriile de vârstă și socio-profesionale, după ora 18,00, când românii de bună credință și-au dat seama de bătaia de joc a organizatorilor alegerilor, care nu cunosc măsura în a se opune cu toate mijloacele și pe toate căile pentru a-și adjudeca puterea pe care, de fapt, nu o merită. A fost revolta bunului simț împotriva mitocăniei și disprețului. Să te opui în așa hal împotriva unor oameni în toată firea, care au plecat în străinătate nu de plăcere, ci obligați de situația dezastruoasă din țară, pentru a supraviețui și pentru a-și salva familiile și rudele din țară de același destin, cu prețul umilinței ce o îndură, pompând în vistieria statului miliarde de dolari și euro, făcând-o cât de cât funcțională, constituie un gest evident de sinucidere politică, iar verdictul a fost clar și s-a săvârșit la timp.
Ziua de 16 noiembrie 2014 nu va rămâne în istoria României doar ca o zi electorală, ci ca momentul celei de a doua revolte a cetățenilor ei împotriva unei dictaturi nefaste, căreia nu i-au fost tăiate toate rădăcinile în decembrie 1989, pe cale să revigoreze într-o formă mult mai perfidă, mai hidoasă. Faptul că alegerile au fost câștigate de către reprezentantul așa-zișilor liberali n-are nici o relevanță. El n-a fost în fapt atât reprezentantul unei formațiuni politice, cât mesagerul voinței populare. Să fie clar, nici PNL-PDL sau ACL, cum li se mai spune, n-au un merit deosebit în această epocală răsturnate de situație. Și, la fel ca și cei cărora li s-a dat peste nas, într-o manieră democratică, de o eleganță ieșită din comun, liberalii n-au de ce să se bucure, ci din contră, să i-a aminte, să se teamă că același lucru li se poate întâmpla și lor, pentru că așa cum spune proverbul: „Cine face ca ei, ca ei să pățească!".
Prin modul de un dramatism democratic rar întâlnit în care s-au desfășurat recentele alegeri prezidențiale, la noi, în România, poporul și-a recâștigat prestanța și demnitatea terfelite în ultimii 25 de ani. Atitudinea lui la urne constituie un ultimatum și un avertisment dur întregii clase politice, obligată să-și schimbe complet comportamentul față de țară și popor, consimțind că, în cele din urmă, ea este la dispoziția lui și nu invers. În consecință, reformarea tuturor partidelor, a întregii clase politice, schimbarea strategiei în abordarea actului de conducere, atât pentru cei aflați la Putere, cât și pentru cei din opoziție, nu mai suportă nicio amânare. Păturile sărace și cei mulți au nevoie de un partid social democrat autentic, de adevărați susținători ai intereselor lor și nu de profitori, interesați de putere, doar pentru a parveni și a se îmbogăți. Avertismentul poporului dat cu acest prilej are în vedere starea de lucruri din absolut toate instituțiile statului, centrale și locale, începând de la Președinție, Guvern și Parlament, la prefecturi, consilii județene și primării, justiție, poliție, celelalte organisme ale statului, unde metodele și procedeele de raportare la cetățean se cer radical îmbunătățite. Toate acestea au datoria sacră să slujească dreptatea și adevărul, omul și cetățeanul, ceea ce înseamnă în cele din urmă țara, renașterea României. Prea de multă vreme românii se târăsc umiliți la coada Europei, în disprețul celorlalte popoare, și aceasta numai și numai pentru că soarta ne-a hărăzit până acum cu o clasă politică primitivă, mioapă și nătângă, de rea-credință, în slujba propriului interes, pusă doar pe îmbogățire Așadar, Doamne, ocrotește-i, de-a pururi, pe români!
