UNDEVA, ÎN EUROPA

Cu tristețe, dar și cu speranță, scriam, acum opt ani, articolul „Undeva, în Europa, între coșmar și miracol", apărut în „FlAP" și în „Cuvântul liber". Azi, recitindu-l, mă încearcă aceeași tristețe, aceeași speranță.

Mă întristez că iată, după 25 de ani de capitalism multilateral și sălbatic dezvoltat, tot „săraci și triști" suntem!

Am speranța că acest coșmar de un sfert de veac, al economiei, industriilor, vieții sociale, culturale, va lua sfârșit, și, în sfârșit, vom avea acces la vise... normale, la normalitate, la normalizare!.

Atunci, în urmă cu opt ani, credeam că soluția ieșirii din marasm ar fi împrumutul. Un împrumut de mare valoare! Dar nu de pe la băncile mondiale, ci de la nemți, mai exact, de la poporul german..

Acum, cu atât mai mult sper în eficiența acestui program, când în „capu' trebii" avem un neamț. Chiar dacă e neamț...de-al nostru, neamțul tot neamț rămâne! Sigur, cu un neamț nu se face relansare economico-industrială-culturală, și nici nu putem, vorba lui Arghezi, să „importăm" nemți, dar putem noi, românii de-acasă și de pretutindeni, să fim nemți, „împrumutând" de la ei mentalități, strategii! „Deșteaptă-te, române!" Jawoll, Herr Prasident!

Iată, mai jos, articolul „Undeva, în Europa, între coșmar și miracol", vechi de 8 ani în coordonatele sale temporale, dar de actualitate prin conținut, plin de tristețe și speranță:

Sunt un cetățean european și exersez, deocamdată mental, libertatea de mișcare în Europa, spațiul comun economic, cultural, etc. Din motive economice am ales ca agenție de turism propria imaginație, iar ca mijloc de transport, gândul, evitând astfel, o „gaură" în bugetul familiei ori „țeapa" vreunei agenții-fantomă.

Așadar, sting veioza, aprind motoarele imaginației și pornesc spre Berlin!.

Un „scurtcircuit" produs din instinct de conservare îmi refuză „teleportarea" mea ca român european în Germania. Și când te gândești că aveam de gând, compatibil fiind, să rămân mai mult timp în Germania, unde nu  mai există… zidul ideologic al vizelor, al viselor!

Dar ce se întâmplă? Sunt în fața unui zid!

Mă simt ca un provincial  al marelui imperiu european și nici cu gândul nu pot trece prin zidul incompatibilității, ridicat de noul standard european.

Mă simt străin în casa mea, în casa comună, Europa!

Încerc sentimentul rândașului, inspectând tainic, fără știrea stăpânilor, încăperile castelului, uluit de luxul lor și speriat la gândul că ar putea fi surprins de stăpâni în zona interzisă și „repatriat" în „grajdurile" lui.

Încerc un artificiu. Păstrez „locația", dar butonez timpul și iată-mă „rulând" pe autostrada suspendată și curbată a  arcului de timp, spre Berlinul anului 1945.

Știu din „pliante" că Germania mijlocului anilor '40 ai secolului trecut era literalmente la pământ.

Ambițiile neghioabe ale unui om au devenit coșmarul unei națiuni care și-a văzut  distrusă, îngropată sub șenile, o civilizație materială robustă.

Ziduri năruite, milioane de cărămizi căutându-se unele pe altele, prin norii de praf, prin mormanele de moloz, prin „gropile comune" săpate de obuze.

Uzine, fabrici, drumuri, clădiri, toate devenite ruine, se scufundau în pământ, ca o Atlantidă pricinuită de „ploaia" bombardamentelor.

Încerc senzația de deja vu. Unde am mai văzut eu, în…viitor, fabrici, uzine, devenite mormane de fiare vechi, drumuri pline de urmele obuzelor, cărămizi dislocate  din rostul lor? Dezvolt aceste amintiri din viitor și urmăresc secvențele.

Văd un elicopter decolând de pe o clădire impozantă, apoi văd mulțimi entuziaste defilând cu ostași pe TAB-uri, steaguri tricolore fluturate în vânt, sute de blitz-uri lucrând, un halou de lumină în care zâmbește un puști înfășurat în tricolor, apoi, lideri urcați pe TAB-uri adresându-se mulțimilor, alte mulțimi care invocă pașnic dreptul la muncă, apoi, mineri convertiți profesional, plantând flori pe asfaltul unei așezări urbane. În medalion, imagini cu lacăte la porțile minelor, fabricilor, uzinelor. Fragmente de țevi din rețelele de  irigații, reconvertite profesional, surâd din noile ipostaze, araci sau  schelete metalice ale acareturilor.

Grajduri părăsite, tractoare dezafectate, un țăran arând înhămat la un plug de lemn, apoi, păduri falnice, devenite milioane de metri cubi de lemn brut transportate în vagoane ori în camioane de mare tonaj dincolo de hotarele deschise haotic, e drept, și pentru a intra, în contrapartidă, deșeuri toxice, chimice, radioactive și chiar deșeuri umane „ambalate" în costume de supermani salvatori. Porțile de intrare în țară par uriașe guri înfometate ale unor tomberoane și vidanje spre care se revarsă gunoaiele, deșeurile, zoaiele civilizației materiale și spirituale europene.

Din nou, imagini cu mulțimi apărându-și prin greve dreptul la muncă, dar iată și imagini mai noi: copii ridicând ca într-un ritual macabru capacele gurilor de canal, ieșind la viața orașului ca niște fantome ridicând greoaie pietre de morminte.

Gurile de canal par utere plămădind moartea.

În medalionul acestei imagini, un gros-plan pe mâinile unei femei care, cu o mână își transferă copilul nou-născut în mâini străine, iar cu cealaltă ascunde plicul „doldora" de câteva  bancnote de valută forte, sub pliurile sărăcăcioasei și slinoasei îmbrăcăminți.

Acum, în medalion, un puști care n-a avut „norocul" să devină marfă vandabilă în originala economie de piața implementată de părinți.. El a rămas acasă. „Lentila" sensibilă focalizează pe (auto) implementarea acului seringii în antebrațul scheletic, dar tatuat al puștiului.

Se schimbă cadrele (cinematografice). Pe fundal se succed imagini cu bătrâni înaintând greoi, cu scăunele în brațe, la coada din fața farmaciei. Apoi, cozi imense, unde se distribuie generos, un fel de plată a nemuncii, ajutorul de șomaj.

Din nou, obsesivele imagini cu mulțimi care revendică dreptul la muncă, la pâine, la viață demnă, apoi, locuințe improvizate sub cerul liber, apoi clădiri neterminate, devenite ruine, un bătrân într-un costum ponosit și prea larg pentru el, scotocind într-o ghenă de gunoi.

Vin la rând imagini „idilice". O căruță trasă de o mârțoagă oprește în fața unei școli din mediul rural. Din căruță sar câțiva copii mărunței care dispar pentru moment în zăpadă. Apoi, înotând voinicește prin nămeți, ajung în sala de clasă cu bănci șchioape și scrijelite, peste care bruma, prelungirea frigului de-afară, s-a făcut stăpână.

Pe un perete, o hartă cu contururi adăugite, sugerând o țară reîntregită. Deasupra hărții, praful și timpul au conturat perimetrul unui dreptunghi, gazdă îndelungată a unui tablou.

Întră în clasă profesorul, cu catalogul sub braț și cu un șal înfășurat în jurul gâtului. Le vorbește copiilor. Învățătura caldă, până să ajungă la copii, purtată de cuvinte, aproape că îngheață în aerul rece din încăpere.

Alte imagini, mai noi. Tragice. Tineri, părinți, lăsând acasă, cu dor, bunici, părinți, copii, pornesc prin Europa, visând la un loc de muncă, la un câștig care să le asigure un viitor urmașilor. Din când în când, tineri, părinți, bunici, sfâșiați de dorul celor plecați, se sinucid. Din când în când, tineri, părinți, bunici, se-ntorc acasă în sicrie sigilate. țărâna le va îngropa trupurile și, o dată cu ele, visurile, speranțele.

Insuportabil! Nu, nu se poate! Nu cred că… se vor intâmpla  asemenea realități vreodată! Este doar un „program virusat" cu bună(?)știință, o eroare, un coșmar… electronic.

Mă uit la  „timer" și văd că am călătorit în viitor, vreme de aproape 17 ani (n.m: se poate citi și „25 de ani").

Refuz să cred realul acestor triste secvențe. Spun secvențe, pentru că am „accesat" programul secvențial. Realitatea întregului ar fi și mai tristă decât realitățile care o compun. Chiar dacă s-ar fi întâmplat așa, nu pot să cred că acest coșmar ar putea să dureze 17 ani.

Chiar și copiii veniți pe lume la începutul coșmarului au acum 17 ani. Sunt (aproape) maturi.

Nu vreau să cred că maturii din jurul lor au irosit, vreme de 17 ani, speranțe, visuri înaripate, ale copiilor născuți și nenăscuți.

Unde s-a pierdut acea stare de spirit exprimată de Gavroche-ul autohton, înfășurat în tricolor, făcând semnul victoriei? Lumea și speranța din ochii lui au dispărut. Astăzi, poate, murmură un refren pe care-l cânta și tatăl lui, în alte timpuri: „Viața noastră unde e, viața noastră, ce-ați făcut cu ea?".

Dacă aș putea, aș schimba „programul" eronat al celor 17 ani, cu unul mai bun, cel german. Nu cel economic. țara care ar putea fi încercată de acest coșmar este, totuși, dăruită de Dumnezeu, este bogată în resurse, în potențial latent. Salvarea economică ar fi doar efectul firesc al unui  alt program pe care l-aș copia de la nemți.

Coordonatele programului nemțesc sunt reactivarea conștiinței și demnității naționale, a vocației construcției  spirituale și materiale durabile, cultivarea patriotismului exprimat prin fapte benefice fiecăruia și tuturor, respectul, cultul pentru muncă, pentru lucrul trainic, bine făcut, bine plătit, bine vândut, ordine și disciplină în gând și faptă.

Cu aceste „materiale și „lianți", nemții au trecut la reconstrucția lor, la renașterea unei națiuni. Înainte de a curăța cărămizile de moloz, pentru a le reașeza în noile geometrii ale construcțiilor, s-au uitat unii în ochii celorlalți, naziști, antinaziști, nostalgici sau vizionari, au pus cronometrul istoriei la 0, și-au stabilit prioritățile comune, interesul general, național, și au pornit… Marshall-uind disciplinat, la muncă. La muncă adevărată, fără a-și fura unii altora căciula, conștientizând interdependența rezultatelor muncii, specializării, competenței, excelenței fiecăruia. Conștiinciozitatea și calitatea muncii prestate este obolul individual de care beneficiază individul, dar și colectivitatea.

Ce-ar fi făcut nemții dacă atunci, după război, „programatorul" le-ar fi hărăzit lor coșmarul celor 17 ani? Ar fi spus „halt" și ar fi trecut la „arbeit"!

Sună ceasul deșteptător. Mă trezesc. Ce vis, ce coșmar!

Intru în tabieturile pregătitoare plecării la muncă. Dau drumul la radio, „Deșteaptă-te, române!". Asta și fac. Mă trezesc la realitate cu știrile dimineții, care mă conving că această dimineață face parte și ea din cei 17 ani, care ani, iată că se întâmplă, s-au întâmplat aici, la noi, în România!

Primul impuls este să refuz realitatea coșmarului, coșmarul realității. N-ar folosi la nimic. Ce a fost, a fost Nu e târziu să punem cronometrul istoriei la 0 și să trecem la muncă, la reconstrucție.

Dacă tot copiem occidentul, fără… discernământ nemțesc, de ce să nu-i copiem pe nemți, nemțește, sau starea lor de spirit din 1945, care a produs miracolul. Ei au reușit reconstrucția pentru că au crezut în ea. Și în ei. Vorba unui om drag mie, dacă vrei să crezi în miracole, trebuie să le construiești, să le produci. Și tot același om, pe care-l iubesc mult, mai spunea: nu putem trăi ca nemții, dacă muncim ca bulgarii!

Lasă un comentariu