A trecut un sfert de veac de când macii aprind, în fiecare târziu de Decembre, albul ninsorilor din suflet.
În zvon de cor îngeresc, văzduhul stârnește șoapta înghețată a frunzelor întârziate în așteptarea Speranței, cea despre care se spune că moare ultima. Moare? Nu moare. Cum să moară? Totul e …trecere.
La ceas de colind, cerul vinețiu își scutură horbota de stele peste Pământul Oamenilor acestui colț de lume - miraculoase personaje prinse în jocul fascinant al Marii Treceri. Pământul Oamenilor? Mai degrabă, Oamenii Pământului! Și, mai exact, Oamenii Luminii. De ce?
O să vă spun o poveste, dar nu o s-o termin... fiindcă nu are final.
Așa e ea, ca un perpetuum mobile.
A fost odată un Pământ al Oamenilor, locuit, evident, de Oamenii Pământului, aceștia fiind niște ființe miraculoase care știau să zboare, să viseze și să ningă cu puf de îngeri. Erau buni, frumoși, drepți și iubitori și, în fiecare târziu de Decembre, din puful lor îngeresc pregăteau leagăn de lumină Celui fără de-nceput și fără-de-sfârșit, Pruncului Sfânt. Fiindcă… „La Viflaim, colo, jos,/ Cerul arde luminos,/ Preacurata naște astăzi/ pe Hristos."
Deci, cum spuneam, în fiecare iarnă, mai ales, frumoșii mei își puneau laolaltă inimile - maci sângerii -, alungând fiare și spaime, înălțând Treimea-Lumină deasupra haosului și repetând, ca o litanie întru ființă și neuitare, spre mântuitoarea frumusețe a Iubirii: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața!".
„Sculați, sculați, boieri mari,/ Sculați, voi, români plugari, / Că vă vin colindători, / Noaptea pe la cântători./ Și nu v-aduc niciun rău,/Ci v-aduc pe Dumnezeu."
„La toată casa-i lumină!"
La mulți ani, români, oriunde v-ați afla!
Sărbători fericite, tuturor, cu cer senin și Speranță!
