Înainte de alegeri, Ponta - „căţel", după „prezidenţiale" - …„mieluşel"!

Potrivit unor comentatori, în timpul unei întâlniri, la Cotroceni, tete a tete cu Victor Ponta, premierul i-ar fi declarat preşedintelui ales că, dacă Klaus Iohannis i-o va cere, îşi va da demisia. Cât adevăr (sau nu) există în această declaraţie rămâne de văzut. Mai ales că, după pierderea alegerilor, Victor Ponta anunţase că atâta vreme cât are sprijinul coaliţiei de guvernare va rămâne în funcţia de prim-ministru, el invocând faptul că guvernul are legitimitatea votului din alegerile parlamentare din 2012. De altfel, nu puţini sunt cei care susţin că şansele lui Victor Ponta la şefia PSD se măsoară în capacitatea lui de a rămâne prim-ministru. Pe de altă parte, deşi Iohannis are motive puternice să provoace căderea Guvernului Ponta, practic e legat de mâini. De ce? Pentru că, acum, pur şi simplu, nu se poate construi o majoritate electorală care să-l debarce pe Ponta fără mecanismele din trecut, mecanisme pe care publicul le desconsideră: traseism, voturi cumpărate cu bani sau alte avantaje şi partide care schimbă brusc direcţia politică.

Vom trăi şi vom vedea…

 

La altceva ne vom referi, însă, în continuare: la schimbarea de macaz, de comportament a lui Victor Ponta după pierderea lamentabilă a alegerilor. Dacă înaintea acestora era nelipsitul - la orice oră din zi - al televiziunilor, declarând, uneori, „verzi şi uscate" la adresa adversarilor politici (inclusiv a lui Iohannis), după pierderea competiţiei s-a remarcat prin ploconelile sale faţă de cel care l-a învins în alegeri prin anunţurile privind depunerea demisiei pe biroul noului preşedinte, şovăielile privind şefia PSD, incapacitatea de a pune capăt destrămării PSD, smerenia de măicuţă abia intrată la mănăstire. Într-un cuvânt, şi-a schimbat partitura în funcţie de conjunctură. Cum procedează, de altfel, din păcate, numeroşi alţi politicieni. Cel care înaintea alegerilor declara la emisiunea The Business View, difuzată de CNN Internaţional, că: „Am avut şansa să fiu cel mai tânăr prim-ministru din Europa, poate o să fiu cel mai tânăr preşedinte din Europa", după eşec s-a „dezumflat", revenind, de la îngâmfare şi aroganţă, cu… picioarele pe pământ. Nu-i aşa că puterea (ca şi funcţia) este (poate fi)… trecătoare şi amăgitoare? În locul ploconelii - spun unii analişti şi comentatori - electoratul PSD, ca şi membrii şi activiştii PSD au nevoie să-i reprezinte pe scena publică un bărbat politic veritabil, un lider care să treacă (dacă e cazul!) la atacarea lui Klaus Iohannis, cum se întâmplă în politică, faţă de Dreapta, în numele Stângii. După ce a pierdut alegerile din 1996, Ion Iliescu n-a mers în genunchi până la Palatul Cotroceni, umblând cu mătănii, n-a cerşit Înalta bunăvoinţă a lui Emil Constantinescu. A trecut la atac chiar a doua zi după alegeri. În realitate, lovit cum e de complexul vinovăţiei c-a pierdut prezidenţialele, Victor Ponta nu prea îndrăzneşte să întreprindă reforme în PSD.

Dar, până acum, ce a lăsat în urmă guvernarea Ponta? Mai ales că, la instalarea în funcţie, Ponta declara într-un ziar central, că: „Avem împreună forţa de a crea un val de schimbări - nu (doar) politice sau electorale, ci de destin: trebuie doar să ne dăm seama de acest lucru, ca să putem face acest pas spre regenerare". Frumos spus… În principiu, Ponta avea dreptate, deoarece ajunsese premier, având avantajul uriaş al susţinerii populare. Pe scurt, am preciza următoarele. Victor Ponta a prins primele 100 de zile de guvernare, dar şi următoarele, în postura de premier care încă încearcă. Nu a avut realizări notabile, dar nici eşecuri majore. Ceea ce i-a adus, însă, iniţial o pierdere (scădere) la capitolul imagine şi credibilitate a fost mult mediatizata şi discutata scrisoare de coabitare cu fostul preşedinte Traian Băsescu, cât şi, ulterior, desemnarea de către Ponta a şefilor Parchetelor, cu aceptul tacit al lui Traian Băsescu, măsuri soldate cu vii şi controversate discuţii în cadrul (pe atunci) USL, dar şi în opinia publică. Apoi, taxele şi impozitele noi. Mai ales! În urma acestor măsuri (şi nu numai), mulţi dintre foştii săi simpatizanţi au văzut, în persoana lui Victor Ponta omul (politicianul) dispus, înclinat să ia hotărâri de unul singur, arogant şi cu apucături, într-un fel, dictatoriale.

Oricum, ascultându-l, în numeroasele sale interviuri televizate (şi nu numai), ne-a dat senzaţia că Victor Ponta a mestecat ca pe o gumă aceleaşi răspunsuri. Anume că: 1) Îl preocupă numai şi numai „stabilitatea instituţională"; 2) E în consens cu „partenerii internaţionali", propunerile sale fiind agreate de către aceştia; 3) Nu are o relaţie personală cu Băsescu (acum, pensionar) dar 2014 a fost anul în care a trebuit să gestioneze pacea. Care numai pace nu a prea fost!

Din păcate, de povestea cu „partenerii europeni", care „ne obligă să"…, „insistă să"…, „condiţionează ca"… românii sunt la fel de sătui în plan politic, cum sunt în plan economic şi financiar de clişeul „ne cere FMI", uzitat de Boc, dar preluat de Ponta, ca scuză pentru orice măsură pe care nu prea poate să o argumenteze.

Acum, dincolo de remanierea guvernamentală efectuată, pentru Victor Ponta rămân (după aprobarea bugetului pe 2015) revizuirea Constituţiei, legea electorală şi reorganizarea administrativă, ca principale priorităţi ale social-democraţilor.

Cât despre disputele actuale din PSD, după pierderea prezidenţialelor, Ponta a declarat: „Nu există în PSD teama de rebeliune, nu am avut aşa ceva în 5 ani de mandat, ci doar de trădare, interese meschine şi lipsă de solidaritate în momente dificile". Ponta s-a şi spăşit. A declarat că îşi cere scuze celor care s-au simţit jigniţi de spusele sale sau celor care îl susţineau; că a intrat de multe ori în schimburi de replici pe care le putea evita. Că asta regretă cu adevărat. Aşa-i viaţa…Pendulează între visul „măririi" şi cel al… „supravieţuirii", între condiţia de „căţel" şi cea de… mieluşel!

Lasă un comentariu