O știre de presă, seacă, mi-a ars inima zilele trecute. Conform publicației britanice „The Guardian", „Biblioteca uneia dintre cele mai mari universități din Rusia a ars într-un incediu, fiind distruse peste un milion de documente istorice. Peste două mii de metri pătrați au ars, la Institute of Scientific Information on Social Sciences (Inion), în Moscova. Vladimir Forțov, președintele Academiei Ruse de Știință, a declarat că este o mare pierdere, fiind cea mai mare colecție de documente din domeniul său, echivalentă cu Librăria Congresului SUA: «Existau documente ce nu puteau fi găsite nicăieri în afară de locul acesta. Este echivalentul Cernobâlului în cultură»."
Clădirea a ars vreme de două zile, de vineri până sâmbătă, 200 de pompieri luptând cu focul, cărțile neputând fi salvate. Nimeni nu a fost rănit în incendiu. Autoritățile spun că un circuit la sistemul electric este cauza dezastrului. Ciudat! E suficient să privești imaginile pentru a-ți imagina că incendiul a pornit simultan, din mai multe puncte. Nu vreau să proliferez speculații personale, în fond, faptul - dezastrul - e consumat.
Mă doare fizic distrugerea oricărei cărți valoroase, este ca pierderea unei ființe apropiate. E o frântură de viață a cuiva, o vibrație, o memorie.
„Dacă vrei să distrugi un popor, distruge-i memoria!" - spunea Milan Kundera, cred. Sau distruge-i elitele, sau distruge-i dreptul de a iubi! Da, de a iubi. Fiindcă iubirea e lumină, și cărțile au fost zămislite din lumină, har dumnezeiesc și iubire.
Și nu pot să nu mă gândesc la Biblioteca din Alexandria, unde era depozitată toată înțelepciunea lumii elene și latine, arsă și ea până la scrum, nici până astăzi nu se știe exact de către cine și de ce.
Vă amintiți cele șapte minuni ale Antichității? Farul uriaș din Alexandria era considerat una dintre ele. Portul egiptean la Mediterana fusese fondat de Alexandru cel Mare, în anul 330 î.Hr.
După moartea timpurie a lui Alexandru, imperiul a fost condus de generalii săi, Ptolemeu I Soter preluând Egiptul și transformând portul într-o strălucitoare capitală, unul dintre cele mai mari centre culturale ale lumii antice. Aici se afla celebra bibliotecă, cea mai mare din lume, cu sute de papirusuri conținând lucrări ale marilor gânditori și scriitori ai Antichității (Homer, Platon, Socrate ș.a.)
„Se spune că, în jurul anului 295 î.Hr., învățatul și oratorul Demetrius din Phaler, un guvernator exilat din Atena, l-a convins pe Ptolemeu I Soter să înființeze aici o bibliotecă. Demetrios și-a imaginat o bibliotecă în care să fie găzduite copii ale tuturor cărților lumii, o instituție care să rivalizeze cu însăși Atena. În consecință, sub patronajul lui Ptolemeu I, Demetrios a organizat construcția «Templului Muzelor» sau «Musaeum», din care derivă cuvântul muzeu. Această structură era un complex de venerație, având ca model Școala lui Aristotel din Atena, un centru pentru prelegeri filosofice și dezbateri intelectuale. «Templul Muzelor» avea să fie prima parte a complexului Bibliotecii din Alexandria și era situat pe terenul palatului regal, într-o zonă cunoscută drept «Brucheion» sau cartierul regal, în districtul grecesc nord-estic al orașului. Muzeul era un centru de cult, cu altare pentru fiecare dintre cele nouă muze, dar funcționa și ca loc de studiu, având spații de lectură, laboratoare, observatoare, grădini botanice, o grădină zoologică, încăperi de locuit și săli de masă, pe lângă biblioteca propriu-zisă. Un preot ales de Ptolemeu I era administratorul muzeului; exista și un bibliotecar care se ocupa de colecția de manuscrise."
„Biblioteca din Alexandria avea două sedii: un depozit de lucrări (circa 400.000), care se afla în «Museion», adică în «Templul Muzelor» (unde funcționa și atelierul de copiat manuscrise), în incinta palatului regal, și altul, în cartierul «Serapeum», care găzduia circa 300.000 de lucrări. La început, mărimea bibliotecii se ridica la 400.000 de volume (papirusuri), ca pe timpul lui Cezar să ajungă la 700.000. (…) Munca de bibliotecar era una dintre cele mai alese funcții cu care cineva putea fi învestit de către rege."
Un incendiu devastator, în urmă cu două milenii, a topit lucrările pe care le adăpostea, nicio rămășiță arhitecturală sau arheologică nefiind găsită. „Sunt patru variante care încearcă să explice dispariția celei mai mari biblioteci a Antichității: războiul civil dintre Cezar și Pompei (48 î.Hr.); conflictele pentru putere dintre păgâni și creștini (250 - 350); decretul lui Teofilus din 391; cucerirea arabă din jurul anului 650." Dar mai contează cine, cum și de ce? A fost una dintre cele mai mari pierderi ale umanității.
Fahrenheit 451 (aproximativ 233°C) este declarată a fi „temperatura la care hârtia începe să ardă". De unde știu? De la Ray Bradbury. E singura temperatură pe care nu am putut s-o uit după ce am citit romanul, de… nu mai știu câte ori, am văzut, și revăzut, filmul realizat, în 1966, de François Truffaut, cu Julie Christie, Cyril Cusack și Oskar Werner. Nu am o memorie sclipitoare, dar ceea ce iubesc nu uit. Și iubesc această carte a lui Ray Bradbury, „451 Fahrenheit", la fel ca scrierile lui Orwell.
Acolo în paginile acelea, parcă acum desprinse din cotidianul nostru cenușiu, „cărțile sunt condamnate pentru că «îi fac pe oameni nefericiți», îngândurați și antisociali; sunt «prostii care pot înnebuni omul» și «cei care le citesc devin nemulțumiți de viețile lor». Biografiile sunt «povești despre morți», iar fericirea este posibilă doar cu prețul egalității (un fel de comunism - în fond, toți locuitorii se numesc, între ei, «veri»). Este o lume imbecilizată prin excelență. Aici, știrile relatează evenimente de «mare importanță» statală, adică faptul că, într-o anume zi, au fost descoperite și arse «n» kilograme de cărți. (…) Oamenii se tem de denumiri, este o lume desemantizată, impersonală, rece. Rostirea unor cuvinte (ca «război», «iubire» etc) este aproape un sacrilegiu. Ei își mai amintesc vag care este sensul lor sau că acestea au existat cu adevărat. (…) Monopolul, așa cum era de așteptat, aparține televiziunii, plină de programe stupide, ilogice, absurde, inutile, cu scopuri de pacifism extrem (și nejustificat); emisiunile răspund preocupărilor minuțioase pentru înfrumusețarea doamnelor, pentru întreținerea mediului casnic - spațiu ce nu pare a fi părăsit. Străzile sunt mai mereu pustii, iar oamenii nu se pot dezlipi din fața fascinantului ecran. (…) Deși pare de necrezut, societatea aceasta mai are și cazuri izolate de iubitori ai cărților. Unii le mănâncă, interpretând ad litteram sintagma «hrană spirituală»: pentru suflet și pentru minte - de frică să nu le ardă cineva. Sau, în mod tragic, refuză să-și părăsească locuințele-biblioteci și acceptă să fie arși de vii, acolo, în mijlocul cărților, tărâm nespus de drag care le cere sacrificiul suprem - al morții acceptate și încuviințate cu durere. Dar și mai incredibil este că toti acești iubitori de cultură, de lectură, de cuvinte, de idei, au cu adevărat un tărâm al lor. E departe, la marginea pădurii, pe urmele unei căi ferate împăienjenite de vegetație, demult nefolosită, de pe vremea când oamenii obișnuiau (încă) să citească. Aceasta este fabuloasa împărăție a oamenilor-cărți, adică a acelor oameni care au renunțat la identitatea umană și au adoptat-o pe cea a unei cărți (preferate), pe care au învățat-o pe de rost, de la cap la coadă, și pe care o recită, cu drag și bucurie, oricui e dornic să cunoască. Ei sunt «pe dinafară vagabonzi, pe dinăuntru biblioteci» și se recomandă călduros: «Eu sunt Jurnalul lui Henri Brulard de Stendhal.»" (Michael Hăulică)
Ce aș putea să vă mai spun, în încheiere? Sunt foarte supărată pe ruși, acum, din cauza evenimentelor din Ucraina. Desigur nu culpabilizez un popor întreg, care i-a dat culturii universale pe Dostoievski, Tolstoi, Gogol, Ceaikovski, Stravinski, Aivazovski etc., etc. Dar mă doare inima pentru dezastrul de la Institute of Scientific Information on Social Sciences - Inion, din Moscova (au fost distruse, repet, peste un milion de documente istorice și au ars peste 2.000 de metri pătrați din clădire), cum m-a durut și în decembrie 1989, când, în București, s-a tras nu doar în mieii Domnului, ci și în Biblioteca Centrală. Cum mă doare și acum, pentru Manuscrisele eminesciene zăvorâte în întuneric.
Nu e permis așa ceva! Cum să distrugi cărți? O bibliotecă este ca o catedrală, e depozitară de istorie, credință, tradiție, suflet și spirit. Iată pentru ce declar acum, parafrazând: „Eu sunt «Fahrenheit 451» de Ray Bradbury"!
