„AJUNS-A ȚARA ASTA SCHWEITZER, ȘI STÂNĂ FĂRĂ CÂINI"?

Ce poți să faci ca să ieși din „vria" știrilor, emisiunilor, talk-show-urilor tv care au ca subiecte mite de milioane de euro, evaziuni, dezvăluiri, declarații, rețineri pentru 24 de ore, percheziții, toate acestea venind aproape în totalitate, din arealul clasei politice?

La atâtea persoane importante, sus puse, câte văd la tv, parcă mi-e rușine (de rușinea lor) să mai privesc spectacolul trist al faptelor lor.

Îmi pare atât de rău de atâția oameni, milioane de români, demni, curați, cinstiți și buni...!

Îmi vin în minte frânturi din cântecul scris de AP și de Vasile Mardare, „țară loz în plic": „Ați dat pseudonime /Grețoasei voastre crime/ De-a vinde țara pe nimic/ Soluție barbară/ Să fim o bingo-țară /Să fim o țară loz în plic /Ne-nghesuiți cu biciul /Pe scara de serviciu/ Ca niște slugi să vă servim/ Dar noi vă dăm de veste /Că România este În Europa, legitim(...)Voi aveți avere/ Voi aveți putere/ Și plăcerea traiului ateu/ Noi, prin nedreptate/ Le-am pierdut pe toate/ Dar îl mai avem pe Dumnezeu!"

Oare mai există prin Europa, în lumea civilizată, vreo țară cu asemenea clasă politică? Probabil că da. Nu vreau să cred că noi suntem chiar în fruntea clasamentului. Sau, mai știi, ca românu' nu-i niciunu'!

De fapt, nu contează statisticile, clasamentele, ci situația de fapt, explozivă, în care, mărturisirile, destăinuirile, „desecretizările" unor fapte petrecute în trecutul mai mult sau mai puțin apropiat, nu mai au nici ele puterea de a izbăvi, de a ierta, fie și în parte, complicitatea (prin acțiune sau tăcere) la fapte reprobabile, care sfidează un întreg popor răbdător și fraged în speranța de mai bine.

Chiar așa, de ce nu au fost scoase la lumină, la vremea lor, toate câte sunt acum mărturisite, ca la spovedanie?

Unii opinează că nu e vorba de justiție ci de răzbunări, reglări de conturi, cu brațul justiției. Sper să se înșele cei ce cred așa.

Colac peste pupăză, un post titrează cu greșeli gramaticale flagrante, despre o flagrantă dovadă de dare-luare de mită! Nene Iancule, nene Iancule, contemporanul nostru de serviciu, uite că nici acum, venerabile, când împliniși 163 de ani, o parte dintre români nu învățară să respecte vorbele matale: „cinste și gramatică"!

Ce cinste, ce gramatică?! Se poate trăi (și încă bine) cu analfabetismul politic! Și cu analfabetismul unei jumătăți din adolescenții țării, cei ce mâine-poimâine vor deveni masă de manevre electorale!

Închid televizorul și încerc să citesc ceva, orice. Măcar nu mai dau cu ochii de năzbâtii lingvistice. N-am fost deloc inspirat! Citesc pe sărite din „Fii binecuvântat, domnule Rosewater" sau „Nu strica orzul pe gâște", de Kurt Vonnegut, un american profund umanist, fin cunoscător al discrepanțelor (claselor) sociale, autor al best seller-urilor „Leagănul pisicii" și „Abatorul 5". Ajung la acest pasaj, adevărat „instructaj", mă rog, lecție de îmbogățitre: „ Mergeți acolo unde-s cei avuți și puternici și învățați-le năravurile. Ei pot fi ușor lingușițí sau speriațí. Lingușițí-i cât putețí ori băgațí groaza în ei și într-una din nopțile fără lună o să-i vedeți ducându-și degetul la gură, avertizându-vă să nu mai faceți niciun zgomot. Și-or să vă conducă prin beznă la fluviul cel mai lat și mai adânc din câte a văzut vreodată omul. O să vă arate locul vostru pe malul lui și o să primiți o găleată. Înfulecați cât puteți, dar încercați să nu faceți prea mult zgomot, căci v-ar putea auzi SĂRACUL".

„Vai de el, român, săracul", vorba Eminescului...

...Sau, vorba Păunescului, „De o vecie vremile-s tot grele/Cei slabi slăbesc, pe când cei grași se-ngrașă/ Săracii dau și ultima cămașă/ Să aibă cei bogați la frunți drapele"!

Săracul este numele generic, numele comun pentru majoritatea românilor, ajunși săraci în țara (odată) bogată! Chiar țara, România, pare a fi confiscată-furată de o mână de oameni, și închisă-n buncărele lor.

Majoritatea românilor se simt străini și singuri, în țara lor, care, parcă nu mai e a lor. E o țară străină de ea și de oamenii ei!

Sau, parafrazând „vorbele" Ion Nicolescului, „Ajuns-a țara asta șvaițer, și stână fără câini?"

În iulie 2011 am scris un articol, „țara noastră-i țara noastră?", publicat în „FlAP" și în „Cuvântul liber". Îl recitesc și am impresia că l-am scris zilele acestea!

(Re)citiți-l, dacă nu mă credeți!

Noapte ploioasă, în miez de vară capricioasă. Ascult Alifantis cântând capodopera sa „Vino noaptea" pe versurile lui Radu Stanca. Un superb cântec de dragoste!

„Îmi vine în minte, nu știu de ce, un alt cântec frumos-duios-demn al „grecului", scris pe versurile lui Ion Nicolescu, ehe...în secolul trecut. E tot un cântec de dragoste. De dragoste de țară, de iubire necondiționată.

Melodia o știu bine, n-am uitat-o, dar versurile nu mi le mai amintesc pe toate.

Iau din bibliotecă volumul „Mioritiada" și caut versurile. Le-am găsit! La pagina 68 , sus, titlul scris cu î din i și cu numere romane, „Cântul XXV". „țara noastră-i țara noastră/dulce pasăre albastră/aripă sculptată-n dor/de lumina ochilor/dacă-i dor nu-l stingi cu apă/dacă-i timp nu-l poți întoarce/dacă-i gând nu-l poți străbate/noi suntem români"...

Doamne, cât îmi plăcea atunci, în anii tineri, acest semn de apartenență, această declarație de dragoste de țară! Simțeam o mândrie, o bucurie, cântând, afirmându-mi identitatea: „noi suntem români ca brazii/noi suntem români ca grâul/noi suntem români ca focul/noi suntem români/țara noastră e a noastră/vârf de jale și de dor/dulce arșiță albastră/ca lumina ochilor"!

Am păstrat în citat versurile așa cum au fost scrise, începutul de vers scris cu literă mică.

Ce bine ar fi fost dacă se păstra intact ȘI sensul, înțelesul profund patriotic, transfigurat poetic!

„Cântul XXV" a fost scris și a apărut în volumul lui Ion Nicolescu, „Mioritiada", pe la începutul anilor '70 ai secolului trecut, mai exact, în 1973.

Răuvoitorii s-ar grăbi să catalogheze această aducere aminte drept nostalgie...comunistă. Ei, bine, nu ! Este doar regretul că atunci, în (așa zisul) comunism, socialism, ce-o fi fost el, cu toate părțile lui rele (reale și multe), aceste afirmații, „țara noastră-i țara noastră", „noi suntem români" aveau consistență, aveau sens, aveau adevăr. Erau conștientizate, la nivel individual dar și colectiv, oricum, într-o măsură infinit mai mare, ca să zic așa, decât azi, în capitalismul nostru sălbatic, original și multilateral dezvoltat.

Mă gândesc, cum aș recita eu, azi, această poezie ? Trădările („de-acasă, lângă ura de afară"), deromânizările, decapitalizările, demolările, dezmembrările, vânzările pe doi bani răi ale resurselor , ale industriei, ale economiei, agricultura băgată sub pământ, sănătatea, nici ea nu se simte prea bine, învățământul și cultura, „caraghioslâcuri, hagialâcuri, samsarlâcuri" (vorba lui Ion Nicolescu în „Ironice"), lașitățile, înstrăinările, corupția, minciuna, ipocrizia, egoismul, fariseismul, tupeismul, pe scurt, realitățile „construite" în România postdecembristă, nu pot constitui încărcătura sufletească, feelingul care să-mi inspire tonul mândru al rostirii primului vers.

Ca să pun de acord starea de spirit cu tonul recitării, simt cum în locul mândriei, bucuriei cu care ar trebui să fie încărcată vocea afirmând că „țara noastră-i țara noastră", se insinuează ușor interogația ! De la bucurie, mândrie, admirație, la interogație: „țara noastră-i țara noastră ?"

Mă doare gândul, mă doare tristețea gândului că nu mai pot recita nici măcar în gând acest „Cînt XXV" , în cheia lui originală!

...Citesc poezia în gând. Un gând șoptit, dat pe încet. Un gând „cu nodu'-n gât", durut, plâns: da, da, noi suntem români!

Dau pagina și ochii se opresc pe titlu, „Cîntul XXVI", care începe așa: „țara asta nu e schweitzer și nici stână fără câini". O, Doamne! Citesc mai departe: „dacă dai în ea cu noaptea la lumină ies români". E noapte, de peste 20 de ani e noapte !Veni-va lumina ? „Totuși, unde sunt românii ?"

Lasă un comentariu