Motivația pentru apariția bioeticii este că instinctul supraviețuirii ,,nu este suficient și va apărea, în consecință, necesitatea unei noi științe" (Elio Sgreccia, Victork Tambone, „Manual de bioetică", Arhiepiscopia Romano-Catolică de București, 2001, p. 4). Potter merge mai departe cu conceptualizarea, introducând termenul de etica globală, care se referă la biosfera în întregul ei și la orice intervenție asupra vieții în general (Rensselaer Van Potter, „Global Bioethics, Building on The Leopold Legacy", East Lansing, Michigan Sate, University Press, 1988). Conceptul de bioetică este mai complex decât etica medicală. Ea este determinată de situația dramatică indusă de progresul științei și societății fără a ține cont de regulile efective de supraviețuire ale umanității: ,,bioetica pornește de la o situație alarmantă critic privind progresul științei și societății; se exprimă, astfel, în mod teoretic, îndoiala privind capacitatea de supraviețuire a umanității, în mod paradoxal tocmai ca efect al progresului științific" (Elio Sgreccia, Vikor Tambone, loc. cit., 2001, pp. 3 - 4). O contribuție esențială în studiul bioeticii o au încă doi savanți: W.T. Reich, pentru care bioetica are o ,,geneză bilocată" (T. Reich, The Word Biethics; The Struggle Over Its Earliest Meanings, Kennedy Institute of Ethics Journal, 1995 (1), pp. 19 - 29) și Andre Hellegers, care arată că se impune termenul de bioetică în locul celui de morală medicală (Andre Hellegers, „About Bioethics", în books.google.ro, 08.09.2009)
Interesul pentru studiul bioeticii se dovedește a fi deosebit încă de la început. Astfel, în 1970, filosoful Daniel Callahan și psihiatrul Williard Gaylin înființează un centru de studiu bioetic, iar familia Kennedy decide, în 1971, să finanțeze un institut de cercetare pentru prevenirea handicapurilor mentale congenitale, numit The Joseph and Rose Kennedy Institute for the Study of Human Reproduction and Bioethics, care, în 1979, devine Kennedy Institute of Ethics. În 1979 apare prima revistă în domeniu, „Principiile Bioeticii", coordonată de filosofii James F. Childress și Tom Beachamp, ce reunește texte referitoare la cercetările americane și stabilește principiile bioeticii: principiul autonomiei, principiul binefacerii, principiul nefacerii răului și principiul dreptății (Tom Beauchamps, Childress James, Principles of Biomedical Ethics, Oxford, New York: Oxford University Press, 2001, p. 10). O conceptualizare mai complexă a bioeticii este însă făcută de profesorul de filosofie Marie-Héléne Parizeau, care stabilește trei direcții: principismul, aparținând lui Tom Beauchamps și James Chilidress, expus în Principiile Eticii Biomedicale (1979), care formalizează cele patru principii enunțate anterior; etica pluralistă seculară, prezentată de Trisam Engelhardt, și cazuistica și contextulismul, dezvoltate de Albert R. Jonsen și Stephen Toulmin (Marie-Hélène Parizeau, „Bioéthique", în Dictionnaire d'éthique et de philosophie morale, editor Monique Canto-Sperber, PUF, 1996, Quadrige, pp. 18-19). Mariachiara Tallacini conchide arătând că bioetica reprezintă o disciplină care „are un impact deosebit în '60 -'70, când se constituie ca studiu interdisciplinar, ajungând actualmente a se constitui ca o reflexie generală despre știință" (M. Tallacchini, „Fuga dalla bioetica", în L. Boella (a cura di), Bioetica dal vivo, Aut Aut, novembre-dicembre 2003, pp. 107 - 118).
De la prima mențiune din 1970, aparținând lui Potter, și până astăzi, bioetica se dezvoltă precum: conglomerat interdiscipinar reunind științe biomedicale și științe umane, și o gândire articulată pe filosofia morală, care însă nu se poate regăsi în medicina legală, codul juridic, religie, drepturile omului, deși are relaționări cu acestea. Totuși, bioetica nu reprezintă ,,etica medicală redivivus" (A. Bompiani, Bioetica in Italia, Lineamente e tendenze, Bologna, 1992, p. 10. O abordare amplă arată că bioetica este o știință filosofică de sorginte, dar are conexiuni cu: etica medicală, morala religioasă, deontologia și drepturile omului. La ora actuală, bioetica este o disciplină de bază în medicină, având un obiect complex de studiu, care se poate defini precum ,,examenul sistematic al conduitei umane în domeniul științelor vieții și sănătății, deoarece această conduită este examinată în lumina valorilor și principiilor morale" („Encyclopedia of Bioethics", în thepiratebay.org, 08.09.2009). La rândul lui, studiul istorico-critic al bioeticii medicale duce la conturarea a trei direcții: bioetica generală, care se referă la bazele etice, tratând valorile și principiile originare ale eticii medicale, precum și sursele documentariste ale bioetice, adică o adevărată „filosofie morală în partea ei fundamentală și instuțională" (Elio Sgreccia, Victork Tambone, loc. cit., p. 16); bioetica specială ,,analizează problemele... abordate sub profil moral, atât în plan medical, cât și biologic, din: inginerie genetică, avort, eutanasie, experimente clinice" (ibidem, p. 17), și bioetica clinică sau decizională ,,examinează, în mod concret, în practica medicală și în cazul clinic, care sunt valorile... corecte pentru a ajunge la o linie de conduită fără modificarea acestor valori" (ibidem, p. 19). Un studiu complex al bioeticii este făcut și de științele juridice, dar se ajunge la: relativismul etic și pozitivismul juridic, care conduc la subiectivism și la minimalizarea bioetică. În domeniul religiei este revendicat studiul bioeticii de către teologia morală. Dar morala se ocupă cu studiul vieții și al conduitei de viață, în lumina Revelației, pe când bioetica este o reflexie rațională umană despre viață. Dialogul între știință și religie este, de asemenea, bazat pe raționalitate. Atunci, bioetica devine ,,o disciplină cu un statut-epistemologic rațional deschisă spre o teologie văzută ca o știință suprarațională, instanță ultimă și orizont de sens" (ibidem). Din cele evidențiate rezultă că bioetica reprezintă confruntarea a diferite poziții etice din domeniul vieții, în vederea găsirii unor criteri valabile din punct de vedere rațional. Rezolvarea acestor probleme etice complexe necesită însă un apel la filosofia omului luat ca întreg. Dacă se ia bioetica doar ca un studiu exlusiv medical, juridic sau religios, se ajunge a fi considerată doar un fel de mișcare de idei schimbătoare sau mișcătoare de la o disciplină la alta, dar care nu are un statut definit. Punctul de plecare corect se revedincă de la reflexia etico-filosofică și are drept finalitate atingerea fericirii omului: ,,Bioetica, fiind în slujba omului, trebuie să fie, înainte de toate, o cercetare asupra omului; asupra modului cum este făcut omul (ființa sa fizică, studiată de către știință) și asupra scopului cel ultim al omului (fericirea sa studiată de filosofie)" (J.M. de la Croix, „Mic Manual de Boetică". Editat de către Asociația Caritas București, 2001, p. 92).
