PERICOLUL EXTREMISMULUI MAGHIAR (II)

Care a fost relația românilor cu ungurii, de-a lungul istoriei, se știe. Mai degrabă care a fost atitudinea extremismului „istoric" maghiar față de români de-a lungul timpului. Aici amintim, în treacăt, câteva din momentele de maximă tensiune dintre nobilimea maghiară, minoritară în toate timpurile și națiunea română net majoritară în Ardeal, ori dintre aceeași nobilime maghiară și secui, la un moment dat, toate, din păcate, generate de aroganța și perfidia acestei „clase sociale", considerată ca fiind „cea mai lacomă și oprimatoare la nivelul continentului". Doar spre aducere aminte atragem atenția asupra odiosului document intitulat Unio-Trium-Nationum (septembrie 1437), apărut într-un moment crunt al istoriei românilor. De asemenea, de revăzut ar fi, cu mare interes, relația avută de nobilimea maghiară cu secuii (vezi marea răscoală condusă de secuiul Gheorghe Doja și reprimarea „exemplară" a secuilor în primul rând și a tuturor acelora care au participat la ea, „îndrăznind" să ridice capul împotriva exploatării nobiliare maghiare - 1514), urmată de faimosul cod al lui Werboczi - Tripartitum-ul, relația permanent tensionată a secuilor cu familia nobiliară Bathory, fapt ce a dus la apropierea secuilor de Voievodul Mihai Viteazul ori, mai târziu, apariția celebrelor Approbatae Constitutiones (1653) și Compilatae Constitutiones (1669). Diplomele leopoldine de la finele secolului XVII și începutul secolului XVIII, reprezintă un moment extrem de delicat în istoria românilor, cu implicații din cele mai serioase inclusiv astăzi și, probabil, în viitor. Trecem peste timp și reamintim celor aflați azi la conducerea Statului Național Unitar Român genocidul asupra românilor în timpul Revoluției din 1848-1849, crunta politică de maghiarizare și reprimare a românilor în perioada dualismului austro-ungar, maghiarizarea lor forțată, începând din grădinițe și terminând cu pietrele funerare. Perioada interbelică este plină și ea de asemenea exemple antiromânești, mai ales după accederea la putere, în Ungaria, a „amiralului" fără flotă, Miklos Horthy (1920-octombrie 1944). Cum s-a primit de către extremismul maghiar, dar și de către „clasa politică" maghiară realitatea istorică de la 1 Decembrie 1918, consfințită prin tratatul de la Trianon, din 4 iunie 1920, iarăși este un fapt notoriu, vizibil și azi, mai ales la celebrarea sărbătorii zilei noastre naționale, la fel cum este cunoscut și celebrul eveniment, nefericit pentru români, diktatul de la Viena din 30 august 1940, beneficiarul principal al acestui diktat fiind Ungaria lui Horthy, urmat de „teroarea horhysto-fascistă din nord-vestul României". Amintim, în același context, doar de Ip, Trăznea, Moisei, Camăr și Mureșenii de Câmpie, ca fapte notorii ale aceleiași „vitejii" a extremismului maghiar din Ungaria, dar și din rândul unei părți a minorității maghiare de pe teritoriul României în acele vremuri, care a contribuit cu un sinistru „devotament" la atrocitățile comise de trupele de ocupație horthyste. Toate acestea, dar și multe altele, ar fi trebuit să fie un exemplu permanent pentru „faimoșii" politicieni de la București, atunci când, de teama pierderii Puterii, angajează negocieri cu U.D.M.R., ori când tratează „diplomatic" atitudinea anumitor oficiali de la Budapesta vizavi de Statul Național Unitar Român, de națiunea română, în general.

(va urma)

 

Lasă un comentariu