Postul - bucurie și binecuvântare

Începând din 23 februarie 2015 întreaga creștinătate ortodoxă intră în binecuvântata perioadă a Postului Mare sau Postul Paștilor, timp de pregătire pentru a întâmpina așa cum se cuvine slăvitul praznic al Învierii Domnului. Este cel mai lung post din timpul anului bisericesc - timpul maxim al marilor posturi (șase săptămâni) - la care se adaugă, ca o încununare, Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor. Este o perioadă în care credincioșii care își iau în serios viața lor duhovnicească și care doresc să se pregătească așa cum se cuvine pentru întâmpinarea marii sărbători a Învierii Domnului fac un efort spiritual personal, abținându-se de la bucate și de la păcate, pentru ca sufletul să se întărească în lupta cu patimile, să se smerească printr-o adevărată pocăință, absolut necesară pentru împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului Iisus Hristos în cadrul Sfintei Liturghii.

Marile victorii spirituale s-au câștigat și se câștigă doar prin eforturi susținute, prin eforturi asemănătoare cu cele depuse de cei care în diferite ramuri ale sportului le depun pentru a dobândi un loc pe podium și nu oricare, ci aurul. Efortul la care este îndemnat în timpul postului creștinul este doar o rechemare la starea primordială, când omul (care avea posibilitatea să fie foarte aproape de Dumnezeu) era într-o perioadă permanentă de post. Dacă ne amintim doar că marele Moise, pentru a primi „tablele cu dumnezeiești slove" și Sfântul Ioan Botezătorul, pentru a fi vrednic de a pune mâna pe creștetul Stăpânului au postit timp îndelungat și dacă mai adăugăm și postul aspru al Domnului Iisus Hristos dinaintea începerii activității Sale publice, avem cele mai elocvente argumente pentru valoarea deosebită pe care o are postul în viața oamenilor în general și în viața creștinilor în special.

Adevăratul post înseamnă un mod de viață deosebit de viața cotidiană, înseamnă luptă cu propria voință pentru a face în așa fel încât sufletul să se poată revigora și chiar elibera de greutatea pe care trupul o pune asupra sa.

Creștinul care postește știe că această perioadă nu este o povară pentru existența sa, ci, dimpotrivă, este una a unei bucurii duhovnicești plină de echilibru sau a unei „tristeți radiante", cum frumos vorbea despre post un mare teolog al secolului XX. Biserica propovăduiește pe de o parte necesitatea postului, afirmând încă de la începuturile activității sale - neavând nevoie să facă studii elaborate în mari institute de cercetare - că postul înseamnă în primul rând sănătate pentru suflet, dar și pentru trup și pe de altă parte că acest efort pe care creștinul îl face pentru desăvârșire, mai ales daca îl face așa cum se cuvine, va fi și răsplătit: „Când postiți, nu fiți triști ca fățarnicii; că ei își smolesc fețele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, și-au luat plata lor. Tu, însă, când postești, unge capul tău și fața ta o spală, Ca să nu te arăți oamenilor că postești, ci Tatalui tău care este în ascuns, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție." (Matei 6, 16-18). Este clar, răsplata o primești și pentru felul în care postești, dar și pentru că postești. Deci, bucuria duhovnicească trebuie să cuprindă întreaga viață și activitate a creștinului mai ales în perioada postului pentru că el este conștient că tot ceea ce face, face pentru Dumnezeu și poate constitui o jertfă personală adusă Mântuitorului.

De cele mai multe ori se ține cont, din nefericire, doar de „partea materială" a postului - abținerea de la mâncarea „de dulce", uitându-se de fapt partea cea mai importantă - efortul pentru despătimire, înmulțirea rugăciunii, spovedania curată, împărtășirea cu Sfintele Taine (Trupul și Sângele Mântuitorului) și nu în ultimul rând împlinirea criteriilor fundamentale după care se va face judecata cea din urmă - „a face" sau „a nu face" faptele milei creștine - criterii esențiale pentru „șederea de-a dreapta" sau „de-a stânga" Dreptului Judecător.

Și, un lucru deosebit de frumos în această perioadă este înmulțirea unei stări care în zilele noastre se pare că a căzut în desuetudine, chiar printre creștinii care se cred practicanți - smerenia. Ca expresie a smereniei, perioada Postului Mare este marcată de una dintre cele mai frumoase rugăciuni ale creștinismului, rugăciune care este însoțită de un gest din ce în ce mai uitat de contemporanii noștrii - mătăniile - închinăciuni cu fața până la pământ. Cunoscută ca Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, aceasta sintetizează în sine întreaga stare necesară unui creștin pentru un post curat, bine primit în fața lui Dumnezeu: „ Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert nu mi-l da mie. Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei dăruiește-l mie, robului Tău. Așa, Doamne, Împărate, dăruiește-mi ca să-mi văd greșalele mele și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor! Amin!" Pornind de la recunoașterea lui Dumnezeu ca Stăpân al vieții noastre, continuând cu dorința de eliberare de duhurile necurate cu care ne luptăm în special în această perioadă și încheind cu dorința de îmbogățire cu adevăratele virtuți creștinești, dintre care smerenia are un loc primordial, această rugăciune definește sintetic întreaga luptă pe care creștinul trebuie să o poarte mai ales în perioada postului.

Dar culmea la care poate și trebuie să dorească să ajungă creștinul în timpul Postului Mare (și nu numai!) este unirea cu Hristos în Sfânta Taină a Euharistiei (Împărtășaniei), care nu este altceva decât o încununare a întregii perioade de post, este „podiumul" pe care trebuie să și-l dorească oricare creștin responsabil, este trăirea autentică a Învierii Mântuitorului ca Paște personal, mântuitor - Pesah (Pasha) înseamnă „trecere" (de la moartea păcatului la viața cu Hristos). Doar așa și numai așa marea sărbătoare creștină nu mai are izul mercantil al tuturor sărbătorilor denaturate ale zilelor noastre, doar așa lumina Învierii inundă mai întâi mormântul întunecat al sufletelor noastre, doar așa Hristos ne înviază pe fiecare dintre noi la o nouă viață cu El, în care putem să spunem împreună cu Apostolul Pavel: „…nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine." (Galateni 2,20)

Lasă un comentariu