Defăimarea României, la nivel internațional, este „opera" neseriozității și ipocriziei unui mare informator-dezinformator: LÁSZLO TÖKÉS - MISTIFICATORUL (III)
Scoaterea lui Lászlo Tökes la „înaintare", într-un cadru mai amplu, care prevede dezmembrarea teritorială a României, a venit în întâmpinarea rolului pe care Oculta mondială, interesată să îl scoată din joc cu orice preț pe președintele naționalist Ceaușescu, l-a avut prin intenția axei C.I.A-K.G.B (via A.V.O. și MOSSAD) de a incita Ungaria împotriva României! „Momentul prielnic" al planului de destabilizare, prin care forțe externe sugerau explicit „necesitatea" secesiunii comunității maghiare din Transilvania, cu toate că Ungaria acuza „grave" încălcări ale drepturilor minorității maghiare din România încă de la semnarea în 1975 a tratatului de la Helsinki, s-au amplificat vizibil în vremea tandemului prezidențial Bush-Gorbaciov…Trădarea României mai ales de către Occident, în numele unei „intervenții diplomatice" menite să „apere" mult-trâmbițatele „drepturi" reclamate în mass-media externă de L.T., nu era o noutate pentru țara noastră: istoricii adevărați știu prea bine cum am mai fost trași pe sfoară prin „aranjamentele" oficiale de la Berlin (1878), Spa (1920), Moscova (1939), Viena (1940), Yalta - Postdam (1945), Malta (1989)… Așa se face că președintele Ceaușescu, ajuns prin abilitatea lui nativă un mediator internațional stânjenitor, în timp ce viața românilor se deprecia cu concursul generos al marilor puteri, a fost realmente „încolțit" în 1989 cu precădere pe problematica diferendului româno-maghiar: U.R.S.S. se dezicea de el prin vocea lui Gorbaciov, care facilitase întâlnirea lui Ceaușescu la București cu ministrul de externe maghiar secesionist Gyula Horn; S.U.A. își manifestase „simpatia" administrației Bush față de segregaționistul L.T., invitat la Washington o dată cu vizita efectuată în România postceaușistă de secretarul de stat american Backer: Franța luase partea Ungariei în diferendul cu România, prin glasul președintelui Mitterands; Iugoslavia fructificase și ea tensiunea diplomatică dintre București și Budapesta, ca să revendice Banatul prin conducerea duală Loncear-Dizdarevici; Ungaria recursese la toate manevrele posibile ca să pretindă autonomia Transilvaniei și apartenența ei la Ungaria, prin atitudinile extremiste ale președintelui Arpad Göncz și prim-ministrului Károly Grosz… Efectiv o „întreagă lume" se grăbea să îi cânte în strună Ungariei, în pretențiile ei bazate pe revizionism, rasism și ură față de România, ca o țară ai căror locuitori de sorginte asiatică au fost scutiți de la plata datoriilor și preferați să intre înaintea noastră în N.A.T.O și U.E.! În „capcana" pe care Ungaria a întins-o în 1989, în vederea internaționalizării problemei maghiarilor din Transilvania, sub pretextul că această zonă geografică ar trebui să fie un „spațiu de complementaritate", au căzut și câteva „cozi de topor" ale intelectualității românești, incapabile să înțeleagă scopul ascuns al Declarației de la Budapesta („noi, ungurii și ro-mânii… considerăm că Transilvania a fost și este un spațiu de complementaritate și ar trebui să devină un model de pluralism cultural și religios"): Mihnea Berindei (fiul academicianului Dan Berindei), Ariadna Combes (fiica Doinei Cornea), Ion Vianu (fiul lui Tudor Vianu), Paul Goma, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Eugen Ionesco… De naivitatea unora ca aceștia s-a folosit, ca să-i convingă pe români și străini de „beneficiile" unei noi ordini separatiste a Transilvaniei, atentatorul numărul 1 al ordinii de drept a României democratice și suverane: Lászlo Tökés …
