complement, complemente sn. 1. Ceea ce se adaugă la ceva spre a-l întregi.
2. Parte secundară a propoziţiei care determină un verb, un adjectiv sau un adverb; 3. (…) Din fr. complemente, lat. complementum.
Ex. „Glanetaşu deschide încet şi cu respect uşa şi îşi puse îndată căciula jos, lângă cuptor." (Liviu Rebreanu). Cuvintele încet, cu respect uşa, îndată, căciula, jos, lângă cuptor sunt complemente, determinând verbele deschise şi puse.
În exemplul „Grupuri de călăreţi se duceau în sus, se întorceau în jos, totdeauna expuşi focului turcilor" (D. Zamfirescu), sunt mai multe complemente, dar două dintre ele au ca termen regent adjectivul expuşi (adjectiv provenit din participiu), care poate fi interpretat şi cu valoare verbală, în text presupunându-se un gerunziu pasiv (fiind expuşi… de cineva). Logica gramaticală ne apropie mai mult de valoarea adjectivală a participiului activ a expune.
Sub aspectul clasificării, gramaticile şcolare propun următoarele tipuri de complemente: direct, indirect, de agent şi complementele circumstanţiale.
Sub aspect metodic, există gradare a introducerii noţiunilor gramaticale referitoare la complement. Astfel că, la sfârşitul clasei a VIII-a, elevii cunosc complementele directe, indirecte, de agent, precum şi circumstanţele de timp, de loc, de mod, cauză, scop, concesiv, condiţional (prin circumstanţială) şi consecutiv. Gramaticile superioare cuprind şi alte feluri de circumstanţiale: cumulative, sociative, instrumentale, de excepţie etc.
În practica şcolară, pentru a nu supraîncărca elevii, încercăm să asimilăm aceste complemente, celor studiate de ei. Nu greşim, dar trebuie să recunoaştem că nuanţele şi nuanţările în comunicare sunt infinite, precum firele de nisip şi cele de iarbă (că tot a ieşit la vedere, verdele câmpiilor).
În tableta de faţă ne oprim asupra complementului direct.
Direct, -ă, direcţi, -te adj. 1. Care duce la ţintă, drept; 2(…), 3(…), 4… complement care determină un verb tranzitiv (verb a cărui acţiune se răsfrânge direct asupra unui obiect).
Ex. Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr, /Aşa el sprijinea lumea şi vecia într-un număr (Mihai Eminescu). Verbul a sprijini este un verb tranzitiv, substantivele „cerul", „lumea", „vecia" sunt complemente directe.
În Istoria limbii române, coordonator Al. Rosetti (p. 234 şi urm.) şi în Culegere de texte latine cu un compendiu de gramatică de Gh. I. Şerban, complementul direct este numit şi obiect direct. „Funcţia sintactică a acuza-tivului este cea de obiect direct." (Gh. I. Şerban, op. Cit. p. 206).
Într-o fază mai dezvoltată a limbii indo-europene este amintit acuzativul obiectului direct. (F. Stolz, autor al unei istorii a limbii latine).
Preluăm un exemplu din manualul de Limba latină (autori Viorica Bălăianu şi Constantin Marinică) „Homo ornat locum, non hominem locus." „Omul împodobeşte locul nu locul (îl împodobeşte) pe om".
Substantivele locus în acuzativ - locum cu funcţia de complement direct şi hominem (forma de acuzativ pentru substantivul homo, având aceeaşi funcţie) au ca determinant un verb tranzitiv.
Pentru stimaţii mei cititori, aş adăuga ceva: în cartierul meu, oamenii îşi „ornează" locul, în timp ce eu, cu modeste încercări, îmi împodobesc profesia.
E mijloc de martie. Ne apropiem de Buna-Vestire!
