La apariţia „Poemelor soarelui", cu prilejul lansării cărţii Vioricăi Feierdan (la 8 august 2009), scriam, copleşit de un sentiment rar, stăpânit de o fericită constatare: „Poeta, ca prezenţă cotidiană lirică, răsărită în climatul stimulativ-formativ al Târnăveniului, parcurge acel „ţinut enigmatic" al existenţei zburătorilor". Zburători „cu aripile ascunse sub cămaşă"!
Acum, citindu-i noua carte de poezie „Flăcări în tandem", mă bucur să constat că Viorica Feierdan mă convinge, confirmând, încă o dată, că poezia ei parcurge acelaşi „ţinut enigmatic" în mişcarea versului pentru redarea sentimentelor: „Acoperă-mi aripa / Cu un ochi. / Acoperă-mi unda aripii / Cu un nor, / Cu o şoaptă, / Ce nu s-a născut. // Acoperă-mi anii / Cu o tăcere / Ascunsă după final. // Acoperă-mi numele, / Acoperă-mi sufletul, / Acoperă-mi ţipătul / Şi răsăritul de mâine, / De poimâine, / De răspoimâine" („Nevoia de tine").
La Viorica Feierdan imaginarul poetic iese din golfurile amintirii, prin culoare, armonie şi emoţie firească, lăsând senzaţia parcurgerii unui teritoriu straniu printr-o viziune ancestrală în acest vitreg timp al prezentului, confirmând, convingător, că, în poezie, acceptate-s doar semnificaţia profundă a ideii şi armonia: „Am ţinut palma / Deasupra unui apus / Violet / Şi lacrima / S-a ascuns în adânc, / Devenind cristal. // Am ţinut palma, / Cofrag pe sub pietre amare, / Şi spaimele / Am înrobit rogvaivuri, / În lucire de solzi. // Am ţinut palma, / Deasupra obrazului tău, / Şi Soarele / N-a mai ştiut să străbată / Printre cojile merelor / Aruncate de noi" („În umbră").
Lumea bulversată de azi, pentru a fi salvată, are nevoie de poezie. Poetă a nostalgiilor înălţimilor, Viorica Feierdan consideră că pe planeta poeziei trebuie azi, mai ales, răsădit sentimentul poetic cu acea fascinaţie a florilor şi a cuvântului ales, în veghea atentă a spiritului şi a slovei: „Vreau / Să mor de lene! / Îngustată de-atâta galben, / De coacere / Şi arşiţă pătimaşă, / În fânul cosit. / S-ascult / Cântecul existenţial / Al greierilor / Metalizaţi" („Vreau"); „Aceasta / E ziua mea. / Pendul tăcut / Dintr-un dinte de lup, / Dintr-un solz / Cu suave reflexe de fluviu. // Aceasta / E ziua în care / Priviri de liane prelungi / Au stârnit orele / Şi-au transformat în tăciuni / Aşteptările" („Ziua mea").
Citind poezia Vioricăi Feierdan parcă auzim cum scoate degetele primăvara în acorduri vivaldiene, prin aerul, parcă şi el înflorind, sub ochiul de stea trăind cu armonia, dominând vertebrele de aur ale cuvintelor prin teritoriile secrete ale metaforelor luminând un timp învolburat în jocul imaginaţiei: „Verde, / Ca vena din frunză, / Ca spuma amară de-ocean, / Ca vorba citind plecăciunea, / Ca pielea uscată, de şarpe, / Ca şoapta tăciunilor limpezi, / Ca piatra din sufletul meu, / Ca gâtul în care stă zborul, / Ca oul ascuns de pe creangă, / Ca ploaia… / Ca visul…/ Ca fumul…/ Ca norul…/ Ca zborul („Verde").
Viorica Feierdan este un priceput şi stăpân păstor de sentimente, printr-un discurs liric de un anumit tip al unui cult poetic profesat cu credinţă în prezentul acestei vieţi şi lumi, atâta timp cât poeta scrie: „Doar privindu-mă / Ai transformat pleoapa / În arc de curcubeu"; „Când m-a luat de mână / Primul cuvânt, / Zilele şi nopţile / Au trecut nevăzute şi neştiute"; „Sub cerul nopţii / Am trecut foşnind / Printre tulpinile tale. / Tu te-ai înfiorat, / Ca un lan de Floarea-Soarelui / La răsărit / Arătându-ţi faţa / De anotimp îndrăgostit"; „…lacurile ţin în dinţi / Peştişorul de aur"; „Eu sunt lumea aceasta, / Am trăit mereu în formă de stea"; inima-i „de rouă dulce"; „Poala muntelui / A-nflorit curcubeu"; „Se cocoşează umeri de iarbă"; „Semnul frunzelor arzând / Va înălţa rugăciuni"; „Fericită / Că mi-au crescut aripi, / Am tăiat cerul".
Peisaje în teatrul viziunii şi al contemplaţiei poetice într-un demers liric omogenizat de luciditate. Aceasta-i poezia Vioricăi Feierdan din cartea „Flăcări în tandem", de o identitate clară, surprinzătoare prin toate, într-o lume prinsă-n literele de aur ale oglinzilor adevărului liric.
