Am fost întrebat, de către un statornic cititor al ziarului „Cuvântul liber", dacă consider sau nu că, la ora actuală, România trece, totuşi, printr-o perioadă de normalitate, chiar dacă această normalitate ar fi de un „specific românesc" aparte. Părerea unanimă, dominantă printre românii anului 2015, este aceea că, după perioada postdecembristă, prea plină de învolburări, de ură şi instabilitate, şi cea care a urmat, România traversează o perioadă dorită, cea de acalmie, de ţară intrată într-o perioadă de tihnă europeană la ora actuală.
Primele semnale de îngrijorare au fost trase în chiar zilele de început ale abia născutei tinerei, noii democraţii, când, pe la Târgu-Secuiesc, Dealu şi Zetea, erau ucişi ofiţerii şi subofiţerii Agache, Chiuchişan, Bantaş şi Căprioară! Timpuri furtunoase, alarmante şi îngrijorătoare, în care, în cancelarii apusene, la Budapesta şi în sedii interne ale UDMR, se pregăteau scenariile de culise pentru sângerosul conflict interetnic din 20 martie 1990 de la Târgu-Mureş, în acea dezlănţuire dorită de ei, neprietenii cu capetele înfierbântate, un minirăzboi civil în inima României, pentru resuscitarea fostei Regiuni Autonome Maghiare, gândul zburându-le chiar la autonomia întregului Ardeal. O mărturiseau anumiţi capi separatişti în acele momente ale unei ţări în derivă, fără legi, fără apărare, fără organisme statale pe picioarele lor, într-o totală degringoladă de care se grăbeau să profite iredentiştii, separatiştii, extremiştii, şovinii şi neorevizioniştii maghiari.
Au rămas demult în urmă mineriadele lui Miron Cozma, din iunie şi septembrie 1991, cu bătăliile de la Bucureşti şi Costeşti, cu acei amăgiţi şi minţiţi oameni ai subpământului şi cărbunelui, duşi, într-o „vizită inopinată", la Bucureşti, de un ins bolnav, setos de glorie şi de putere, pentru a-i bate pe studenţii şi pe alţi tineri pentru părul lung sub acel slogan înspăimântător: „Moarte intelectualilor!", inoculat în gândul unor oameni naivi că, lovind cu securea în uşa Parlamentului, devastând sediile unor partide (cum a fost cel al PNŢCD-ului şi al PNL-ului) fac dreptate! Legea nu mai conta.
Era acea perioadă a ameninţărilor cu cenuşiul şi cu griul unui dezastru naţional, când se părea că o întreagă Românie se află în opoziţie, când - ca şi astăzi! - undeva, în capul unor politicieni guvernanţi „câteva rotiţe de bază, ori nu mai funcţionau, ori au luat-o razna", când se pregăteau tratatele bilaterale cu Ungaria şi cu Ucraina, tratate de învinşi, pentru români, pline de pete ale ruşinii şi chiar de urme ale unor nepermise trădări ale interesului naţional. Inşi cu „gândire de melc", precum premierul Victor Ciorbea, al CDR (Convenţia Democratică din România), de frica faimoasei Recomandări 1201, erau în stare să facă pe ei, comiţând compromisuri nepermise pentru un român care îşi iubeşte ţara şi pământul, aşteptând de la Madrid, accederea în NATO, dar uitând, cu desăvârşire, că noi, românii, purtăm încă în cârcă urmele dureroase, transformate în răni revindecate, ale pactului Ribbentrop-Molotov. Era, aşadar, vremea acelei CDR, de tristă amintire, sub imaginaţia diabolică a unui Severin, Ciumara, Spineanu, Ion Diaconescu, Vasile Lupu, Petre Roman, în vremuri de pungăşie, cerşetorie, nesimţire şi hoţie calificată, pe vremea aceea neexistând încă DNA de azi. Mijeau atunci, în imagini cinic triumfaliste şi în minciună strategică, departe de necesara lecţie de demnitate, mugurii apariţiei cohortei de profitori nesimţiţi, dispuşi să facă din alb negru şi din negru alb. Era o vreme a sfidării şi a provocărilor celor ajunşi în fruntea ţării, cu un Ciorbea, premier CDR, azi îmburcat, de PSD, în jilţul înalt de Avocat al Poporului. Ca fiu al Apusenilor, dar şi ca om al Puterii, el uita atunci, cu totul, martiriul lui Horea, drama Iancului şi istoria Transilvaniei, promitea maghiarilor universitate separată la Cluj-Napoca, cu trimiteri chiar la Târgu-Mureş şi Oradea, o a doua limbă oficială - maghiara - în stat, inscripţionări bilingve. Numai despre normalitate şi stabilitate nu putea fi vorba.
De pe atunci, inşi precum Szõcs István, tatăl fostului parlamentar UDMR-ist, Szõcs Géza, senatorul cu papion Csapo József, naşul ideii autonomiei teritoriale, pe criterii etnice, a aşa-zisului Ţinut Secuiesc, Verestoy Attila, devenit „Drujba Carpaţilor", Tõkés László, Katona Adam, Kolumban Gabor, îndrăzneau, cu degete unsuroase, să ne răsfoiască istoria, insultând-ne şi jignindu-ne ca popor, contestându-ne spiritualitatea şi fiinţa naţională, maculându-ne trecutul. Era acea vreme a cedărilor şi a compromisurilor în dezbaterea Legii Învăţământului, privind Istoria Românilor şi Geografia, prin furtunoasele confruntări din Parlament, UDMR, la guvernare, impunându-şi, din păcate, punctul de vedere într-o totală contradicţie cu interesul naţional al românilor, desconsiderat, în mod sfidător, de adormiţii guvernanţi.
A urmat cererea de aderare în Uniunea Europeană. Alte compromisuri, alte căciulăreli, alte ploconeli în faţa Occidentului. Doamna Albright, secretarul de stat american, devenea dirijorul concertului politic european, ea tăia şi spânzura, amintindu-ne şi ameninţându-ne, cu degetul arătător întins spre noi, că, pe aici, pe la români, mai există „probleme de graniţă şi minorităţi". România trăia, în neliniştea ei, două dezamăgiri majore: refuzul mai-marilor de a accede România în NATO şi în UE! Mereu alungaţi de la masa ospăţului celor europeni, începeam, noi, românii, să fim resemnaţi în faţa atâtor „grile" impuse. Noi eram încă tributari deciziilor de la Yalta, Malta şi Helsinki, România plătind încă, pentru poziţia ei în cele două războaie mondiale, un bir nemeritat de greu, ţara noastră, ortodoxă, rămânând să înghită în sec, cu toate că fluturam speranţa drapelului înstelat european.
Numai despre normalitate, linişte şi pace nu putea fi vorba!
Era un timp în care, după acel 20 „martie negru" de la Târgu-Mureş, când Vatra Românească şi PUNR au fost stânca de care s-a spulberat valul iredentist maghiar, nu era pace şi linişte în Ardeal. Apăreau şicanele primarului UDMR-ist al Târgu-Mureşului, Fodor Imre, sprijinit îndeaproape, în scenariile lui rocambolişti, de un Kincses Elõd şi de popa Kulcsar Sandor, preşedintele filialei Mureş a UDMR, de Sütõ Andras şi Kiraly Karoly. Bine aşezat în şaua udemeristă, stăpân pe poziţie şi pe situaţie, sfidându-ne cu acea vădită obrăznicie, pentru Fodor Imre hotărârile Consiliului Local, legile ţării, pe care trebuia să le respecte, nu făceau nici cât o ceapă degerată, aşa că-i dădea înainte cu inscripţionările bilingve, cu schimbările de denumiri, încet-încet, Târgu-Mureşul revenind, parcă, în situaţia umilitoare de după 30 august 1940, după Diktatul de la Viena.
Pe atunci, deputat PUNR fiind, îi întrebam pe puternicii clipei din Parlament (şi nu numai!), cum a fost soluţionat „Raportul Harghita-Covasna. Har+Cov", cu acele răscolitoare dovezi ale crimei şi ale alungării românilor din comune, oraşe şi municipii harghitene şi covăsnene, din ţara lor, şi dosare conţinând toate fărădelegile comise pe acolo, în decembrie 1989 şi după aceea, împotriva românilor batjocoriţi, alungaţi, ucişi de nişte criminali. Tăcere totală! Aceeaşi tăcere, ca şi în cazul raportului privind acel 20 „martie negru" de la Târgu-Mureş! Aceeaşi tăcere, deşi adevărul se cunoştea, ca şi în cazul vinovaţilor care au incendiat casele românilor şi au zdrobit bustul lui Nicolae Bălcescu din Sovata, au profanat statuia Craiului Munţilor, Avram Iancu, de la Târgu-Mureş, au călcat în picioare, prin noroi, Tricolorul la Bălăuşeri! Normalitate? Nici vorbă! Îngrijorare, incertitudine, teamă, da!
Printr-un recurs la memorie ne amintim că România, această „ţară înconjurată de români", dar cu un singur prieten, Marea Neagră - cum spunea Nicolae Iorga -, trăia şi un alt fel de ameninţare la integritatea statală: autonomia teritorială a aşa-zisului Ţinut Secuiesc. Pretenţiile absurde, autonomiste, erau aduse la ordinea zilei, de iredentismul, şovinismul, extremismul şi neorevizionismul maghiar, deloc întâmplător, tocmai în momentul în care exploda „grenada Kosovo", când, în urma retoricii, din ce în ce mai incandescente, a Tiranei şi a Belgradului, gherilele albaneze pregăteau ruperea provinciei separatiste şi declararea, unilaterală, a independenţei ei, pregătind Golgota din Balcani, tocmai acolo, pe locul unde se află leagănul naşterii poporului sârb, Kosovo Polje („Câmpia Mierlei"). Aşadar, deloc întâmplător, pe atunci se intensificau pretenţiile autonomiste ale separatiştilor, tot mai sâcâitoare, cu extinderea aşa-zisului Ţinut Secuiesc, la o autonomie a întregului Ardeal, conform hărţii, sub forma unui cuţit în spatele României, de pe vremea Diktatului de la Viena, uitând, cu totul, neprietenii noştri ce spunea cândva marele diplomat Nicolae Titulescu: „România nu poate fi întreagă fără Ardeal (…) Ardealul nu e numai inima României politice; priviţi harta; Ardealul e inima României geografice!". Pe atunci, independenţa, unilateral declarată, a provinciei separatiste Kosovo, era comparată cu un fel de „alt Sarajevo", iar în Ardeal, sub presiunea maghiară, clocotea cazanul pretenţiilor autonomiste. Ce fel de normalitate era aceea?
Era şi timpul manualelor alternative, pe alocuri un fel de întoarcere spre sumbrele momente, parcă dintr-un întunecat trecut venind, ale altor Rolleri, într-un timp al falsificării Istoriei Românilor, prin manuale care nu au nimic comun cu poporul român, cu tradiţiile, cu trecutul, cu cultura lui. Un timp al blasfemiilor calculate la ordinul clientelei politice, trădătoare, împotriva adevărului istoric, a bunului simţ, lovind în demnitatea naţională a unei ţări. Venea, pe atunci, ministrul justiţiei din Ungaria, David Ibolya, venea şi Martony János, ministrul Externelor, alţi mahări budapestani, mereu cu acel sâmbure de harţag, cu gând ascuns: reamplasarea Monumentului Ungariei Milenare al celor 13 generali, călăi ai românilor ardeleni, la 1848-1849, executaţi în Arad de către austrieci. Vor reuşi neprietenii să-şi ducă gândul ticălos până la capăt, tot cu mână românească, semănând nelinişte, prin Guvernul Năstase, care aprobă reamplasarea monumentului urii şi intoleranţei milenare, la Arad. O ruşine! O mârşăvie! Pe atunci, acel Silviu Brucan ne recomanda „renunţarea la «mândria velico-română»", deci, la demnitatea noastră naţională, „recomandare" apărută aproape simultan cu „Politice", cartea ruşinii acelui H.R. Patapievici, o nepermisă injurie la adresa României, a poporului român. Iar guvernanţii români tăceau, lăsând impresia că şi-au înghiţit limba. Tot pe atunci, Smaranda Enache era trimisă, de preşedintele Emil Constantinescu, ambasador în Finlanda, în pofida votului negativ şi a protestelor membrilor Comisiilor de Politică Externă ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, dovedind, încă o dată, cât dispreţ nutrea cel mai slab preşedinte al României pentru ţara pe care o conducea, pentru poporul român, pentru Legislativul de la Bucureşti.
Venea, apoi, şi Ordonanţa „restitutio in integrum" - o trădare naţională ruşinoasă, jenantă, când o listă a UDMR, întocmită de Tõkes Lászlo, cuprindea peste 1.700 de imobile, zeci de mii de hectare de pădure, de terenuri agricole.
Sub un îngrijorător sentiment şi semnal al adormirii conştiinţei naţionale, se situau Traian Băsescu, preşedinte al României, şi Emil Boc, premier al acelor timpuri, cu acea dură lovitură dată prin tăierea salariilor şi a pensiilor românilor, în luna mai 2010, decizie urmată de un val de nemulţumiri, revolte şi proteste.
Graba cu care a fost parafat chiar Tratatul cu Republica Moldova, ca şi în cazul celui cu Ucraina, constituie tot un fel de adormire a conştiinţei naţionale! După ce ni s-au tăiat teritorii, ni se tăiau şi visele!
Azi până şi ieşirile în Piaţa Universitară sunt din ce în ce mai rare, într-o normalitate românească a ultimilor ani!
Din păcate, despre acea normalitate, invocată la ora actuală, nu poate fi vorba şi atunci când ne referim la cele care se întâmplă în jurul nostru românesc, la graniţele noastre de la nord şi de la est. Pe la început, în Transnistria, în cealaltă Românie, generalul Lebed, comandantul Armatei a 14-a ruseşti, de ocupaţie, tăia şi spânzura într-un fel de republică-parazit pe trupul Basarabiei, precum vâscul pe trunchiul unui copac bătrân. Frate cu dracu', adică cu Elţîn Lebed îşi umfla ambiţiile lui nemăsurate, ameninţând că acel „kazaciok" al înhăţării teritoriilor va fi jucat în întreaga Moşie Ştefană, „sora noastră cea mezină", ajunsă în postura altor pământuri, de ruşi ocupate: Nagorno-Karabah, Osetia şi Cecenia. După ani, mai ales după conflictul care a avut loc pe Nistru, au intervenit noi şi costisitoare compromisuri, inducând tensiuni considerabile în privinţa securităţii şi stabilităţii în zonă. Stare care, după Smirnov, Mărăcuţă şi urmaşii lor rusofomi, se menţine, se continuă şi azi, în Transnistria, constituind principalul diferend între Chişinău şi Moscova. Enormul arsenal militar rusesc a rămas tot în stânga Nistrului, şi după Nicolae Moşanu, Mircea Snegur, Petru Lucinschi, Evgheni Leviţki, Evgheni Primakov, şi azi, sub Vladimir Vladimirovici Putin! Nimic nou sub soarele Transnistriei, încă tot ocupată de ruşi şi de Ţarul Putin! Din est, dinspre Steaua roşie a Kremlinului, spre România vin ameninţările Rusiei, mai an Putin considerând că România ar putea fi ocupată, de ursul siberian, în doar câteva ore! Ameninţări, din partea ministrului rus de Externe, au fost proferate chiar şi mai zilele trecute! Marea Neagră e plină de vasele de război ale Federaţiei Ruse, sfidând navele NATO, fiindu-le, numeric, superioare, nemaivorbind despre ameninţările frecvente că am putea fi pedepsiţi, pentru îndrăzneala de a ne declara, ca membri ai UE şi NATO, adepţi occidentali, acceptând acel amplasament al scutului anti-rachetă de la Deveselu.
La graniţă, focul Ucrainei, aţâţat şi întreţinut, ştie o lume întreagă, tot de Rusia, prin ocuparea şi anexarea Crimeii, greu de crezut, în secolul 21 şi în mileniul trei, atragerea Doneţk-ului şi a Lugansk-ului, în aceeaşi direcţie, spre Moscova, pentru România constituie o clară ameninţare! În acest context, România, la est şi la nord, nu poate invoca starea de normalitate!
Aşadar, dacă pe plan intern putem vorbi, după atâtea frământări şi atâta nelinişte, despre o anume normalitate (să nu fie, cumva, doar o linişte aparentă?!), nu acelaşi lucru se poate spune atunci când este vorba despre normalitate, când, tot mai mult, oamenii politici şi analiştii, buni cunoscători ai situaţiei, se referă la ameninţările din Răsărit.
Şi o precizare, venind tot în urma unei întrebări adresate de un fidel cititor al „Cuvântului liber": oare, atunci când a fost vorba despre Deveselu, nu era bine ca şi românii să fie întrebaţi? Democratic aşa ar fi fost necesar, nu să fim puşi în faţa unui act decis de alţii, a unui fapt împlinit, fără să ne întrebe dacă am fi fost de acord sau nu cu ce s-a făcut? Normal şi democratic, repetăm, aşa ar fi trebuit să fie, dacă, într-adevăr, se consideră că acest popor are şi el un cuvânt, o opinie!
