Că nimic nu-i bătut în cuie, denotă şi modul, diferit, în care au evoluat aprecierile românilor faţă de aderarea la Uniunea Europeană. Când ţara noastră a intrat în UE, românii erau „superfericiţi", cei mai entuziaşti susţinători ai acestei aderări. Conform primului raport Eurobarometru pentru România, scorul de încredere în UE era în toamna anului 2004 de 74%, cel mai ridicat dintre toate statele membre asociate. În toamna lui 2011, procentul a fost însă de 46%, cu o scădere de 16 puncte procentuale faţă de anul precedent. Încrederea în UE a scăzut în continuare, în 2012, mai ales după abordarea partizană în cazul procedurii de demitere a lui Traian Băsescu. Preşedinte de care, acum, în 2015, vorbim la timpul trecut!
… Dar şi după ce populaţia s-a convins că „votul popular" poate fi uşor neglijat (încălcat) de o „decizie" venită de la Bruxelles, o abatere gravă de la „democraţia votului".
Pe lângă acest lucru, privatizările, impuse de instituţiile financiare occidentale, s-au soldat, cum bine a putut constata oricine, nu cu relansarea economiei româneşti, ci cu falimentarea unităţilor economice şi a trimiterii în şomaj a mii şi mii de oameni.
Fapt este că, în trecut, foştii preşedinţi ai Comisiei Europene, Jacques Delors şi, mai ales, social-democratul Romano Prodi, au sprijinit imens ţara noastră. Prodi, îndeosebi, în perioada 2000-2004, pentru finalizarea negocierilor de aderare. Efectele aderării? Apartenenţa la UE a însemnat, în primii ani, pentru români, în mod esenţial: libertatea de a călători, de a munci, de a studia în spaţiul Uniunii Europene; democraţie şi speranţa de prosperitate într-un climat de pace. De aici şi încrederea mare a românilor în UE, de care vorbeam la început. Asta, deşi, datorită incompe-tenţei unor politicieni români aflaţi la guvernare, România nu a valorificat complet dreptul de a beneficia, după aderare, de cei 30 de miliarde de euro, rezervaţi ţării noastre, sub forma unor fonduri nerambursabile. Şi, deşi, în condiţiile noului statut, au fost (şi sunt) şi probleme cu efect negativ: traficul şi consumul de droguri sau „metodele şi tehnicile" noi de infracţionalitate ridicată, la care se adaugă, evident, şi altele.
Ceea ce-i irită, însă, în ultima vreme pe mulţi români este - cum remarcă numeroşi analişti - tema „condiţionalităţii democratice", utilizată în anii '90, împotriva României pentru a permite extinderea valorilor şi intereselor occidentale spre Est şi blocarea „expansiunii dezordinii orientale" spre Vest, reluată, din păcate, azi în ce priveşte România. Or, după cum s-a văzut - şi în cazul procedurii de demitere a lui Traian Băsescu - fostul preşedinte al Comisiei Europene, portughezul Manuel Barroso, a considerat că aceste interese sunt mai bine apărate de Traian Băsescu şi de echipa lui, deşi aproape 90% dintre românii participanţi la referendum au hotărât atunci, prin vot democratic, constituţional, demiterea lui! Aceiaşi observatori cred, de aceea, că (virgulă) „condiţionalitatea democratică" - de care scriam - este aplicată selectiv, ca instrument de intervenţie nu pentru apărarea valorilor democratice, ci pentru a promova interese politice concrete. Lucru valabil, mai recent, şi în cazul procedurii de numire a şefilor de Parchete, când s-a văzut de la o… poştă (cum se spune că a fost şi influenţa Bruxell-ului! Drept care, există senzaţia, la români (dacă nu la toţi, la majoritatea lor), că preşedinţia Comisiei Europene (desigur, nu numai ea) tratează România ca pe o provincie (colonie - n.n.) sub protectorat, unde nu mai contează, de exemplu, aspectele democratice ale numărului de voturi pentru demiterea unui preşedinte, de pildă (dar şi în alte cazuri), ci un cvorum inventat pentru referendum, cvorum care nu a existat la alegerile din România şi care nu există în ţările membre. Ceea ce i-a făcut pe unii observatori politici independenţi să declare că „experimentul impus de Barroso nu vizează apărarea intereselor României, ci apărarea intereselor castei politice a PPE". Aceasta arată, conform aceloraşi „abordarea partizană - în numeroase alte situaţii - slăbiciunea instituţională a Uniunii Europene, transformarea preşedintelui Comisiei în preşedinte jucător, implicat în apărarea intereselor partidelor membre ale PPE, din ţările europene, ceea ce duce, inevitabil, la scăderea credibilităţii Uniuni.
Concluzia? Din ce în ce mai mulţi români au devenit eurosceptici. Pentru că ei au simţit că, în România, s-a creat o dublă realitate - una complexă, cea trăită de ei, românii, şi alta construită artificial - în mare măsură după cum s-a dictat la Bruxelles. De parcă am fi o colonie, şi nu o ţară cu drepturi depline în cadrul ţărilor membre ale Uniunii europene! De aici, scepticismul, dezamăgirea postaderării. Se va schimba oare această percepţie în 2015? Bine ar fi… Dar să fim optimişti… În sensul că succesorul lui Băsescu la Cotroceni, Klaus Iohannis, va şti să apere, cu mai mare demnitate, interesele României, la Bruxelles (şi nu numai). Vizitele sale de până acum în ţări din spaţiul european (în Germania, Franţa, dar şi la Bruxelles) pot fi argumente în acest sens. Vorba aceea: speranţa moare ultima!
