În fața ochilor pictorului s-a deschis un tablou grandios. În fața falezei mării se înălțau stânci mari, bizar formate, mărturii mute ale atacului necontenit prin izbirea valurilor. După ce pictorul a privit mirat un timp tabloul, și-a căutat o poziție bună, pentru ca de pe una din stânci să fixeze pe pânză scena măreață din fața lui. S-a așezat pe o stâncă și s-a adâncit în activitatea lui.
Pictorul nu a observat că valurile creșteau mereu. Câteva stânci mai mici erau deja acoperite de apă. De două ori l-au ajuns vârfurile unui val mare, dar el era prea adâncit în lucrarea lui. Deodată a observat pe faleză un bărbat care striga și gesticula. A privit în jur și atunci și-a dat seama de situația periculoasă în care se găsea. Stânca, pe care stătea, era înconjurată de apă! Și-a strâns repede ustensilele, a sărit de pe stâncă și s-a grăbit spre țărmul salvator prin apa care creștea mereu. A ajuns la salvatorul lui și acesta i-a spus că locul acela periculos este numit „ușa spre iad", deoarece câțiva oameni neatenți au fost surprinși acolo de valuri și s-au înecat.
Din volumul „Aștept să înflorească ruga mea", apărut la Editura „NICO"
