În regia... celebrei actrițe aflate în ipostază de regizoare - Liv Ullmann, atrăgând prin titlu oamenii de specialitate, filmul este localizat într-un castel de țară din Irlanda, în 1880. Nici eu, nici Marcel țintar nu am înțeles de ce. Autorul este norvegian ca și regizoarea. În paranteză fie spus, în sala cinematografului se întâlnesc mai rar oameni de teatru, Marcel fiind o excepție, ca regizor a montat acest spectacol la Teatrul German din Sibiu, acțiunea a fost mutată în Irlanda, în noaptea de Sânziene, când „spiritele se dezlănțuie". Sincer, eu am reținut din piesă, din vremea facultății, că personajul principal feminin se sinucide, dar în această variantă chiar nu am înțeles de ce! Actrița Jessica Chastain, deși necunoscută, este foarte bună, filmul este mai mult un monolog al ei, mai cunoscutul decât ea, cel puțin, Colin Farrell nu m-a convins deloc aici, nici nu este genul bărbatului fatal pentru care o femeie nobilă să se sinucidă, fiindcă s-a dezonorat cu un valet, acesta împingând-o efectiv spre moarte și rămânând cu servitoarea, foarte anostă. De altfel, după părerea colegului, fost om de presă, care acum face filme documentare, autorul August Strindberg a fost el însuși, pentru majoritatea regizorilor,... un ciudat, ale cărui piese se termină majoritatea trist și absurd. Dar imaginile din film sunt deosebite, peisajele și interpretarea eroinei. Fiica unui conte se îndrăgostește de un servitor din plictiseala singurătății, îi face avansuri, la care acesta cedează fără să se gândească la consecințe. „Pe vremea aceea era foarte gravă o asemenea faptă imorală", spune Marcel țintar, care nici el nu a fost foarte încântat de film, dar a încercat să explice sinuciderea fetei „fiindcă se simțea ca într-o colivie, precum canarul ucis de amantul ei", care o îndeamnă să fure banii tatălui, ca să fugă amândoi, dar sunt prinși de servitoarea care îl iubea pe valet și îi împiedică. De fapt, în momentul în care ea nu vrea să lase mica pasăre acasă, și ia colivia asupra ei, iar servitorul ucide mica ființă nevinovată ca să nu fie o piedică pe drum, se înțelege caracterul abject al acestuia. Atunci înțelege și ea greșeala fatală pe care a făcut-o cu un om care nu merita gestul ei necugetat. Actrița este senzațională, filmul este ca o piesă de teatru filmată, prea lungă însă. Sfârșitul este emoționant, ca imagine, apa râului pe care aruncă flori, care se colorează de sângele ei, modul în care este împinsă către moarte, cel fără suflet punându-i briceagul în mână și îndemnând-o să-și taie venele, atârnându-i de gât banii furați! Înfiorător sfârșit, nu am înțeles de ce ea l-a ascultat orbește, de ce nu a fugit în lume singură. Asta nu par a fi înțeles nici ceilalți spectatori, puțini dar buni, din proiecția (aproape) nocturnă. Dacă piesa era scrisă de o femeie, poate nu se termina așa, cred că August Strindberg era misogin! Regizoarea filmului, actrița lui Ingmar Bergman, Liv Ullmann, a ales o actriță care îi seamănă fizic, încercând să-i înțeleagă psihologia. Filmul e ca o ședință foarte lungă de psihoterapie, în care ea se confesează, iar servitorul îi tot spune celeilalte slugi, partenera lui, atât de robustă și inatractivă în raport cu frumusețea de irlandeză autentică a nobilei: „Trebuie să o înțelegem pe stăpâna noastră", dar până la urmă el este călăul ei fără nicio remușcare. Ea pierde fiindcă este atee, servitoarea umilă, care merge la biserică, încearcă să-i mai dea o șansă, îi spune să se roage la Dumnezeu s-o ierte, dar ea refuză, fiindcă nu crede în nicio șansă de a mai ajunge în Rai. Foarte trist acest sfârșit. Un film bun, însă.
