„Văd poeți ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere"

În ale noastre „cetăți gânditoare" - spunea poetul-academician Nicolae Dabija, fratele nostru de peste acea „graniță de apă" a Prutului încă despărțitor de frați ai celor două Românii - „partea noastră de veșnicie este limba!". În această a noastră „patrie de pământ și de cuvinte", „a vorbi despre limba română", „acea parte a noastră de veșnicie" - după Nichita Stănescu, cel care ne-a lăsat moștenire și cele „11 elegii" - „este ca o duminică". Adică, o sărbătoare a veșniciei pe pământul nostru străbun, de atâtea ori „frământat de lacrimi și de sânge", de vijeliile și învolburările vremurilor în care mulți au vrut, dar de reușit n-au reușit, „stârpirea nației valahe", cu gândul să ne fure și să ne distrugă limba. Limba noastră, românească, limba sfântă, care leagă, „prin sânge, pământul de popor". Limba-i, într-adevăr, „partea noastră de veșnicie". Ascultând-o și rostind-o, parcă auzi glas de înger într-un rai de bujori, de liliac înflorit, în acel cântec de privighetoare, înălțându-se în puritatea lacrimei înmugurind cuvintele curate ale Patriei Eterne.

Luminând zarea începuturilor, venind parcă din taina adâncului, încă din acel secol al 17-lea răzbat până la noi cuvintele cărturarului-mitropolit al Moldovei, Dosoftei, cel care a promovat introducerea limbii române în Biserică, creator al poeziei culte românești, care a tradus, din slavonă, „Psaltirea în versuri": „Grăit-am în mine să mă iau aminte,/ Să-mi socotesc limba, să nu zic cuvinte,/ Straje și ferință

mi-am pusu-mi pe gură"; „La apa Vavilonului,/ Jelind de țara Domnului,/ Acolo șezum și plânsem/ La voroavă ce ne strânsăm/ Și cu inimă amară,/ Prin Sion și peste țară,/ Aducându-ne aminte,/ Plângem cu lacrimi fierbinte"; „Limbile să salte/ Cu cântece nalte,/ Să strige-n tărie/ Glas de bucurie,/ Lăudând pre Domnul,/ Să cânte tot omul…/ Pre vârfuri de munte/ S-aud glasuri multe/ De bucine mare,/ Cu multă strigare".

Într-adevăr, o „curgere mieroasă a limbii", - cum scria, referindu-se la Dosoftei, George Călinescu în a sa monumentală „Istorie a literaturii române de la origini până în prezent".

Rouă în potirul Domnului, revărsare din gât de vioară, lumină pe „luceafăr blând" coborând pe pământul când tresare, pe fruntea liniștii urmând furtunii-i scris acel Testament al lui Ienăchiță Văcărescu: „Urmașilor mei Văcărești,/ Las vouă moștenire/ Creșterea limbei românești/ Și-a patriei cinstire!". Deci, „creșterea limbii" și „a patriei cinstire", până și pe fruntea Neamului scrise, cu majuscule, pe soare nestins, pe tinerețe, pe bătrânețe, pe chipul celor dintre noi duși la Domnul, pe mal și pe stâncă, pe luna nopții-n feerie, pe deal, pe munte, pe câmpul narciselor, pe pădurile în luna mai înflorite, pe trecut, pe prezent, pe istorie! „Limba nefalsificată" - cum scria Adrian Păunescu -, scrisă-i pe albul zăpezilor iernii, pe ierburi dintâi, pe izvorul gâlgâind cuvintele românești nouă lăsate moștenire. Această „Coloană a Infinitului", cea a limbii noastre strămoșești, a veșniciei coborând în straie de sărbătoare din „Miorița", din farmecul baladei, din ceasul ticăind în miez de noapte, de pe vremea când se auzea „plângerea-n Carpați", când, de atâtea ori, din moarte înviate erau cuvintele.

Ca un vin vechi, ademenitor, aripi de floare zburând pe cerul cu arome de fragi și surâs de cireșe, sunt versurile lui George Sion, luminând ferestre de noapte într-un templu al așteptărilor: „Mult e dulce și frumoasă/ Limba ce vorbim,/ Altă limbă-armonioasă/ Ca ea nu găsim./ Saltă inima-n plăcere,/ Când o ascultăm,/ Și pe buze-aduce miere,/ Când o cuvântăm./ Românașul o iubește/ Ca sufletul său,/ O, vorbiți, scrieți românește,/ Pentru Dumnezeu.//…// De ce limba românească/ Să n-o cultivăm?/ Au voiți să se roșească/ țărna ce călcăm!/ Limba, țara, vorbe sfinte,/ La strămoși erau,/ Ei ar plânge în morminte,/ Când ne-ar asculta,/ Al lor geniu ne șoptește/ Din mormânt mereu,/ O, vorbiți, scrieți românește,/ Pentru Dumnezeu!". El, George Sion, exclama: „Limbile să salte/ Cu cântece-nalte…".

Garoafă roșie, de vorbe și de cântec, parcă pe fruntea brazilor bătrâni, dar și a teiului și a castanului, răzbind din piatra adâncului, limba românească pășește desculță prin roua ierbii dimineții, să urce, apoi, în columne, amintind că ea nu poate face, niciodată, casă cu trădarea de Patrie, nici cu boala nopții spiritului, atâta timp cât pe inimile nădejdilor noastre bate. Asta o dovedește și Alexei Mateevici, prin poemul extraordinar „Limba noastră", dovedind că, până și-n pământul adâncului e numele ei, al limbii românești. Chiar pe umbra umbrei de-i scrisă, ea tot rămâne ca veșnicie a Neamului: „Limba noastră-i o comoară/ În adâncuri înfundată,/ Un șirag de piatră rară/ Pe moșie revărsată.// Limba noastră-i foc ce arde/ Într-un neam, ce fără veste,/ S-a trezit din somn de moarte,/ Ca viteazul din poveste.// Limba noastră-i numai cântec,/ Doina dorurilor noastre,/ Roi de fulgere, ce spintec/ Nouri negri, zări albastre.// Limba noastră-i graiul pâinii,/ Când de vânt se mișcă vara;/ În rostirea ei, bătrânii/ Cu sudori sfințit-au țara.// Limba noastră-i frunză verde,/ Zbuciumul din codrii veșnici,/ Nistrul lin, ce-n valuri pierde/ Ai luceferilor sfeșnici.// Limba noastră-i vechi izvoade,/ Povestiri din alte vremuri;/ Și citindu-le-nșirate,/ Te-nfiori adânc și tremuri.// Limba noastră îi aleasă/ Să ridice slava-n ceruri,/ Să ne spuie-n hram și-acasă/ Veșnicele adevăruri.// Limba noastră-i limbă sfântă,/ Limba vechilor cazanii,/ Care-o plâng și care-o cântă/ Pe la vatra lor țăranii.//Dorul păcii și-al luminii/ Știe-n cântec să-l urzească,/ Fraților, vorbiți cu fală/ Limba noastră, Românească.// Înviați-vă, dar graiul,/ Ruginit de multă vreme,/ Ștergeți slinul, mucegaiul/ Al uitării-n care geme.// Strângeți piatra lucitoare,/ Ce din soare se aprinde,/ Și-ți avea în revărsare/ Un potop nou de cuvinte.// Nu veți plânge-atunci amarnic,/ Că vi-i limba prea săracă,/ Și-ți vedea, cât îi de darnic/ Graiul țării noastre dragă.// Răsări-va o comoară/ În adâncuri înfundată,/ Un șirag de piatră rară/ Pe moșie revărsată."

Iar Ardealul frământărilor istoriei, prin glasul lui Coșbuc, în vremuri triste își apăra „Graiul neamului": „Dar, nestrămutați, strămoșii/ Tot cu arma-n mâini au stat:/ Au văzut și munți de oase,/ Și de sânge râuri roșii,/ Dar din țara lor nu-i scoase/ Nici potop și nici furtună./ Graiul lor, de voie bună,/ Nu l-au dat//…// Repezi trec, cu vifor anii,/Ispitind puterea ta,/ Neam român! Cu ură mare,/ Vor căta mereu dușmanii/ Graiului român pierzare;/ Dar să piară ei cu toții:/ Nu l-am dat, și nici nepoții/ Nu-l vor da!".

„Blând îngânat de-al valurilor glas", în „mirosul adormitor" al frumuseții limbii noastre, Înaltul Domn al Poeziei și al Limbii Române, poetul național Mihai Eminescu, cu „Doina" lui „De la Nistru pân'la Tisa", cu strălucire de Hyperion, ne-a lăsat și versurile, văzând „ca-n ziua cea dintâi / Cum izvorau lumine": „Porni Luceafărul. Creșteau / În cer a lui aripe / Și căi de mii de ani treceau / În tot atâtea clipe//…// Un cer de stele dedesubt,/ Deasupra-i cer de stele - / Părea un fulger nentrerupt, / Rătăcitor prin ele //…// Căci unde-ajunge nu-i hotar, / Nici ochi spre a cunoaște, / Și vremea-ncearcă în zadar / Din goluri a se naște." O frumusețe de limbă românească în descrierea zborului Luceafărului. Și tot splendoare de limbă este acea închinăciune în fața înaintemergătorilor evocați în „Epigonii": „Văd poeți ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere: / Cichindeal, gură de aur, / Mumulean, glas de durere, / Prale, firea cea întoarsă, / Daniil, cel trist și mic, Văcărescu cântând dulce a iubirii primăvară, / Cantemir croind la planuri din cuțite și pahară, / Beldiman vestind în stihuri pe războiul inimic.// Liră de argint, Sihleanu, Donici, cuib de-nțelepciune, // S-au dus toți, s-au dus cu toate pe o cale nenturnată, / S-a dus Pann, finul Pepelei, cel isteț ca un proverb. // Eliad zidea din visuri și din basme seculare //…// Boliac cânta iobagul ș-a lui lanțuri de aramă //…// L-ale țării flamuri negre Cârlova oștirea cheamă", „Mureșan scutură lanțul cu-a lui voce ruginită", „Iar Negruzzi șterge colbul de pe cronice bătrâne", „Ș-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr și ferice, / Ce din frunză îți doinește, ce cu fluierul îți zice, / Ce cu basmul povestește - veselul Alecsandri…". Așa-i pomenește Eminescu, în „Epigonii", pe acei poeți care „au scris o limbă, ca un fagure de miere", care au făcută „icoană și simbol", acele „sânte firi vizionare" „Ce făceați valul să cânte, ce puneați steaua să zboare."

Unul dintre cei care punea „steaua să zboare", a fost și Orfeul de peste Prut - Grigore Vieru -, prin poezia „În limba ta": „În aceeași limbă / Toată lumea plânge, / În aceeași limbă / Râde un pământ, / Ci doar în limba ta / Durerea poți s-o mângâi / Iar bucuria / S-o preschimbi în cânt. // În limba ta ți-i dor de mama, / Și vinul e mai vin, / Și prânzul e mai prânz. / Și doar în limba ta / Poți râde singur, / Și dor în limba ta / Te poți opri din plâns. // Iar când nu poți / nici plânge și nici râde, / Când nu poți mângâia / Și nici cânta, / Cu-al tău cânt, / Cu cerul tău în față, / Tu taci atuncea, / Tot în limba ta."

Și doar „Acolo unde-s 'nalți stejari / Și cât stejarii 'nalți îmi cresc / Flăcăi cu piepturile tari, / Ce moartea-n față o privesc; / Acolo unde-s stânci și munți / Și ca și munții nu clintesc / Voinicii cei cu peri cărunți / În dor de țară, strămoșesc", ne încântă, prin timp, ori de câte ori îi citim versurile, Ion Nenițescu, exclamând de dorul de neam, de iubire de țară: „Acolo este țara mea / Și neamul meu cel românesc! / Acolo eu să mor aș vrea, / Acolo vreau eu să trăiesc!". Aici, în „patria de pământ și de cuvinte", în patria Limbii Române!

Despre „partea noastră de veșnicie", care-i limba, rostea îndemn pentru urmași și Simion Bărnuțiu, aici, unde noi suntem deodată cu vremea: „Nu ne-am ungurit, nu ne-am nemțit, ci ne-am luptat pentru pământul și neamul nostru, ca să vi le lăsăm vouă, dimpreună cu limba noastră, ca și cerul sub care ne-am născut: nu vă nemțiți, nu vă unguriți nici voi, rămâneți credincioși neamului și limbii noastre!".

Sub veghea sfântă a Domnului Luminii și al Îndurărilor, acum când „privighetoarea cântă" și „liliacul a-nflorit" macedonskian, să-i spunem Limbii noastre Românești: „Bună dimineața, veșnicie!". E limba noastră! S-o prețuim ca pe „o comoară în adâncuri înfundată"! Ea e „graiul pâinii", „un șirag de piatră rară / Pe moșie revărsată".

 

 

Lasă un comentariu