„Să nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie." (Evanghelia după Matei 10, 34)
Există în spaţiul public suficientă apetenţă pentru a poza într-un versat mânuitor al curentelor de opinie. Fără a-ţi pune problema originii lor şi cu atât mai puţin a cântării impactul moral, te surprinzi dintr-o dată scandând ceea ce aşa-zisul vector de opinie îţi picură în mintea flămândă după idei. Nu mai funcţionează nicio cenzură, cu atât mai puţin autocenzura, de parcă s-a instaurat un liberalism, o îngăduinţă excesivă, în a accepta idei sau sloganuri gata fabricate pentru a te orienta pe piaţa consumatoare de verb. S-ar părea că dreptul de a gândi şi acţiona pe cont propriu devine vetust sau, şi mai grav, osânditor. Dacă e mai comod să te laşi nivelat de opinia care domină peisajul mundan, fără a o diseca critic, atunci, neîndoielnic, ratezi splendoarea diversităţii, a detaliului care face diferenţa. Asta în cazul în care nu survine şi o atrofiere mentală, o adormire a minţii sub sedativul curentului ideatic care bântuie. La ce bun să-ţi provoci bătăi de cap şi exerciţii de gândire câtă vreme sunt destui care să gândească în locul tău şi pentru tine. Numai că, delegarea acestei funcţiuni definitorii pentru om, îl plasează în sfera vulnerabilităţilor de tipul: manipulare, anulare de sine, îndoctrinare defectuoasă până la spălare pe creier, reducţionism, semidocţie şi parazitism. Cu astfel de fisuri în structura lui, poate accepta facil otrăvuri filozofice, doctrine dubioase, mentalităţi morbide, ba chiar şi credinţe expirate. Acestea din urmă, pe fondul necunoaşterii şi neînţelegerii lor, dezvoltă curente de gândire obscure care se varsă în tipare comportamentale bizare. Devin şi mai periculoase atunci când înveşnicesc direcţii de gândire şi înţelegere la fel de înguste sau limitate. A ieşi din cadrul lor e totuna cu a te excomunica din tagma „iniţiaţilor" şi a alege postura de exclus, marginal şinecopt în materie de „veşnicii" ideatice, fideiste, de conduită sau mentalitate. De-a lungul timpului, ne întâlnim cu astfel de concepţii care cimentează în mentalul colectiv doctrine ermetice şi neatacabile, unidirecţionale şi imbatabile şi tocmai de aceea cu pretenţia de a domina prin excludere orice curent de opinie sau gândire, de parcă ar fi „veşnicii" inegalabile şi incomensurabile, de neevaluat. A le aduce la masa dezbaterii reprezintă un sacrilegiu, întrucât ceea ce s-a statornicit şi a devenit cutumiar nu poate fi supus analizei proaspete şi fecunde din teama de a nu se efemeriza. Aşa se face că, trăim şi ne hrănim, adesea, cu „veşnicii" conceptuale expirate. Dar ce mai contează atâta vreme cât sunt„veşnicii".
Şi pentru a nu mă plasa în zona abstractizării, voi veni cu două exemple de „veşnicii" expirate. Scriu expirate, întrucât multă vreme şi-au păstrat termenul de valabilitate prin ignoranţa noastră şi predilecţia spre agnosticism, deşi în esenţa lor sunt dezavuabile.
1. Dumnezeul evlavios. Multe sunt atributele pe care le punem pe seama lui Dumnezeu. Unul dintre ele, însă, cred că nu-i aparţine: acela de a fi un Dumnezeu evlavios. Noi L-am „închis" într-un astfel de concept, tocmai pentru a ne justifica „evlaviile" noastre ieftine, devoratoare de sens autentic creştin. Astfel, în opinia multora, s-a înveşnicit credinţa că El, Dumnezeul nostru, e un scrupulos în îndeplinirea cererilor ce-I sunt adresate de fideli, un respectuos şi admirativ recompensator faţă de „campionii" credinţei. Cu alte cuvinte, e Dumnezeul bisericoşilor, un împăciuitor şi liniştitor al frământaţilor sau zbuciumaţilor, un favorizant al evlavioşilor. Deci, fără îndoială un Dumnezeu confortabil, teribil de înduioşat de exerciţiile noastre de evlavie. Din capul locului vă mărturisesc că n-am orbeli intenţionate, reducţioniste şi tendenţioase faţă de noţiunile „evlavie" şi „evlavios". Ele pot exista atâta vreme cât sunt neviciate de comportamente compromiţătoare. Dar a face din Dumnezeu un evlavios executant al capriciilor noastre mi se pare cel puţin dispreţuitor, dacă nu chiar dezonorant. Nici pe departe Dumnezeul nostru nu se raportează preferenţial, ca de la evlavios la evlavios. Ba dimpotrivă, e Unul care a venit în mijlocul nostru spre „căderea şi ridicarea multora" (Luca 2, 34), nu„să aduc pace, ci sabie" (Matei 10, 34). Prin urmare, avem de-a face cu un Dumnezeu care stârneşte contradicţii, dispute şi rupturi în opţiunile oamenilor, nu-i menajează deloc atunci când îi pune să aleagă între El şi oricine altcineva (mamă, tată, fraţi şi surori). Am spune că e multă cruzime aici. Dar în profunzime e, de fapt, multă iubire. Ca să fii cu Dumnezeu trebuie să ai puterea să te rupi de învălmăşeala nesiguranţei, să contrezi alternativele dubioase să domini cu arma cuvântului salvator, să fi un apologet al Darului primit. Apoi, orice prezenţă a lui Dumnezeu în viaţa noastră se soldează inevitabil, în primă instanţă, cu învolburarea sau tulburarea fiinţei. E multă nelinişte în joc, dar şi provocare. Nici vorbă de confort. E un război lăuntric, care ridică colbul şi gozul păcatelor, o sabie care decapitează răul, extirpă salvator predispoziţii trufaşe şi revanşarde care favorizează o lume fără Dumnezeu. Cum să fie liniştitor un astfel de climat? În cei priveşte pe „campionii" credinţei, ei nu înduioşează un Dumnezeu avid după evlaviile lor, ci prin disponibilitatea lor de a se dărui celorlalţi, de a rodi, de a participa la provocările divine. A fi evlavios, înseamnă aici, nu a-ţi admira realizările cu care să-L încânţi, ci a reacţiona prompt şi responsabil chemării salvatoare. Cert e că Dumnezeu nu aparţine doar „aleşilor", nu se dă în vânt după cererile noastre („Nu ştiţi ce cereţi"- Marcu10, 38), dar se sacrifică pentru binele nostru, un bine atât de puţin înţeles de noi şi de asemenea învăluit în mister. Dacă ţi-l asumi, prin iubirea Lui şi a semenilor, trăieşti cu misterul în tine, devii tu însuţi mister.
Aşadar, Dumnezeu „...nu e o icoană a cumsecădeniei lacrimogene, iar promisiunea mântuirii nu e o mângâiere pe creştet. Ea încurajează fără să moleşească…. El invită la veghe, preocupare îngrijorată pentru ziua de pe urmă, făptuire justificatoare…. Iisus are şi postura unui păzitor al pragului, sever, neînduplecat. Stă lângă uşi şi, când e cazul, le închide drastic. E ipostaza Lui de <<Leu din seminţia lui Iuda>> (Apocalipsa 5,5), incluzând, ca orice leu, printre atributele Sale şi cruzimea, ferocitas." (Andrei Pleşu, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012, p. 202-203.)
2. Iubirea celor „aleşi". Multă vreme s-a crezut că omenirea a atins un prag maximal al moralei trăind după Legea talionului („Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte"). Ea a fost, de fapt, maximum posibil pentru o anumită vârstă a umanităţii, dar nu maximum moralei. Deşi s-a crezut veşnică, a sfârşit abolită. Un alt orizont al iubirii se deschide odată cu venirea lui Dumnezeu la noi în persoana lui Hristos. E vorba de iubirea atotcuprinzătoare, care, fără doar şi poate, e darul lui Dumnezeu pentru noi. Ca oameni, suntem dispuşi să îngustăm cercul iubirii, cuprinzându-i pe cei de neam ales (citeşte aici: părinţi, fraţi şi surori, prieteni atent selecţionaţi, oameni influenţi…). E limita noastră în iubire, dacă credem doar în capacităţile noastre. Avem de-a face, în această situaţie, cu o iubire ţâfnoasă, îmbătată de marile cuceriri, dar care în realitate sunt locuri vizitate frecvent. În virtutea acestui fapt, cât de mult ne acordăm elogii pentru iubirile de care suntem în stare! În fapt, ele vizează „lumea bună", domestică, pe cei dinăuntru, lotul „aleşilor". Nicio provocare serioasă, atâta vreme cât e natural, firesc, sănătos şi plăcut să-i iubeşti pe aceştia. Dar torentul iubirii capătă vibrări ascensionale, metafizice şi transfiguratoare odată cu atenţionarea hristică: „Cel ce-şi iubeşte pe tatăl său sau pe mama sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; cel ce-şi iubeşte pe fiul său ori pe fiica sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine. (Matei 10, 37) Nu e vorba aici de gelozie divină, ci de ridicarea blestemului limitării în iubire. Ori această limitare numai Dumnezeu, cu iubirea Lui împărtăşită omului,o poate spulbera. De aceea, cel ce descoperă iubirea dumnezeiască printr-un act sinergic, nu se poate răbda în perimetrul mărginit al iubirii domestice, ci caută intensiv bucuria de a fi în iubire cu toţi. Lotul „aleşilor" dispare, pentru a lăsa locul Alesului şi, odată cu El, iubirii nelimitate şi necondiţionate, care „Toate le suferă. În afară de opacitate şi silnicie. Nu se impune cu forţa, nu batjocoreşte libertatea aproapelui, fie el din preajmă sau din afară. Iubirea hristică nu se poate dărui pietrelor, firilor îndărătnice sau îndobitocite, răzvrătiţilor profesionişti sau adormiţilor. Nu contaminează, somnambulic, pe toată lunea. E de faţă pentru toţi, dar nu pentru oricine. Şi în orice caz, nu pentru cei care n-o percep, n-o doresc, n-o suportă. Ca orice iubire adevărată, iubirea hristică nu funcţionează decât dacă e împărtăşită. Restul e literatură roz, emotivitate populistă." (Andrei Pleşu, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012, p. 44)
