„Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine şi râurile nu te vor îneca, dacă vei merge prin foc, nu te va arde şi flacăra nu te va aprinde".
La dragostea dintre o moldoveancă şi un ardelean dezertor din armata austro-ungară, în urma unei trageri pe stâlp, s-a ajuns prin trecerea frauduloasă a graniţei, plătită unei călăuze, prin munţii Călimanului, cu doi saci de „Pengo".
Ajuns în România, în satul Tungujei, comuna Ţiboneşti, raionul Negreşti, judeţul Vaslui, Gheorghe s-a angajat la boier, unde lucra şi moldoveanca Maria, de care s-a îndrăgostit. În urma acestei iubiri, Maria a rămas însărcinată. Evenimentele din Ardeal au făcut ca Gheorghe să se întoarcă acasă, unde îl aşteptau încă 7 fraţi, fără părinţi. Maria a rămas acasă, săracă şi ea, cu 7 fraţi care, de multe ori, nu aveau nici după ce bea apă.
Mâncarea lipsea, dar rugăciunea nu lipsea. Copilul creştea în pântece, Gheorghe nu dădea nici un semn, fraţii şi părinţii se uitau lung la Maria, gândindu-se că trebuie să hrănească încă o gură.
Maria, fiind o fată cu bun-simţ, nu putea suporta aceste umilinţe. Într-o noapte, călăuzită de sora mai mare, Luna, surorile mai mici, stelele, şi fratele, Luceafărul lui Eminescu, a plecat într-o direcţie necunoscută pentru a-şi găsi persoana iubită din Ardeal. Pentru Maria a început calvarul vieţii sale. Îmbrăcată sărăcăcios, fără bani şi merinde, cu un copil în pântece, nu i-a mai rămas decât rugăciunea, după cum spunea ea. Mâncarea era pregătită de pomii de pe marginea drumului, apa era servită din urmele vacilor şi a copitelor cailor, dormitul amenajat în colibe părăsite, iar mâinile îi erau pernă. Drumul lung, lume necunoscută, pericol la fiecare pas, situaţia României nu era definitivă, datorită războiului din anul 1944. Maria înainta de multe ori alături de armata română, la câte un soldat român i se făcea milă de ea şi îi dădea câte ceva de mâncare.
Asemenea Victoriei Lipan din romanul Baltagul, Maria îşi căuta bărbatul. În apropierea judeţului Râmnicu Vâlcea, pe un câmp, era o salcie pletoasă, cu umbra deasă, şi o fântână cu apă rece. Maria a intrat sub salcie şi a născut. La naştere, au asistat doi câini ciobăneşti, veniţi de lângă turma de oi să se răcorească şi ei la fântâna de sub salcie. Nu i-au făcut nimic Mariei, s-au împrietenit repede cu ea, pentru că le-a dat câte o bucăţică de mămăligă. Auzind plânsetul copilului, câinii Lăbuş şi Cristian au început să latre dând de ştire ciobanului Aurelian, care s-a deplasat la locul unde lătrau câinii şi a văzut minunea.
În ziua de 26 octombrie 1944, sub o salcie, o femeie a născut un copil. Ciobanul i-a zis: „Măi femeie, aici a trebuit să naşti, n-ai găsit şi tu o casă?" Fără să o mai întrebe, acest om cu suflet de român milos, a plecat acasă, şi-a adus soţia lângă Maria şi i-a lăsat pază pe Lăbuş şi Cristian, apoi a plecat în oraşul Râmnicu Vâlcea, de unde s-a întors cu o maşină militară, cu un colonel doctor, comandantul spitalului. Apropiindu-se de locul indicat de ciobanul Aurelian, Lăbuş şi Cristian nu l-au lăsat pe colonel să se apropie, crezând că vrea să-i facă rău copilului. A fost nevoie de intervenţia lui Aurelian pentru a putea lua copilul şi pe mama lui. Femeia ciobanului, pe care o chema tot Maria, fără şcoală medicală, a făcut tot ce trebuia să facă o moaşă, încât colonelul doctor a rămas impresionat. Maria şi copilul au fost duşi la spital şi trataţi din punct de vedere medical şi sufletesc. Militarul a îndrăgit acest copil şi a rugat-o pe Maria să i-l lase lui, să-i facă un viitor. Maria nu a fost de acord, însă i-a mulţumit medicului militar pentru tot ce a făcut pentru ea şi copil. Medicul i-a dat Mariei bani de drum, merinde puse într-o raniţă militară, ca şi când pregăteşti un soldat care merge în misiune, iar Maria şi-a început din nou călătoria spre o zonă necunoscută. Banii nu i-a cheltuit, transportul îl făcea pe jos, laptele copilului era încălzit la piept. Nopţile erau petrecute sub cerul liber, lapte pentru copil primea de la păstorii de animale. De multe ori, făcea foc pe marginea drumului pentru a se încălzi. Alinarea era rugăciunea către Cel prea Înalt.
Această fiinţă, fără carte, fără busolă, fără hartă, condusă de divinitate, a ajuns pe meleagurile ardelene, într-o lună de iarnă grea. Nu a fost primită de către rude şi persoana iubită, totuşi, din puţină milă, a fost lăsată să doarmă în grajdul cu animale, cu condiţia ca ziua să lucreze în gospodărie. În urma rugăciunilor adresate de către Maria divinităţii şi ale iubitului ei a fost primită în casă.
Nu i-a fost uşor deloc. Pieptul a făcut puroi, a fost dusă la spital şi operată. Gheorghe era un bărbat aspru, era bolnav după lucru, iar Maria a mai născut încă patru copii. În total patru băieţi şi o fată. Viaţa era grea, viaţă de munte, iernile grele, tot ce se câştiga era din munca din palme depusă de Gheorghe şi de Maria. Viaţa şi-a urmat cursul ei, iar prin rugăciunile adresate de Maria Bunului Creator, Gheorghe a devenit dintr-un păgân un creştin.
Dar calvarul n-a încetat, pentru moldoveanca Maria. În anul 1991, i-a decedat feciorul Liviu, în vârstă de 37 de ani, de pe urma căruia au rămas patru copii mici care trebuiau crescuţi de Gheorghe şi Maria. În anul 1993, i-a decedat ginerele Viorel, de 38 ani, care a lăsat două fete gemene de 11 luni şi un băiat de 13 ani. În anul 1998, i-a plecat şi soţul Gheorghe. Maria s-a îmbolnăvit cu inima şi în anul 2002 a plecat lângă Gheorghe. În urma sa, a lăsat, într-o cămară, două gropi făcute cu genunchii, în urma rugăciunilor adresate divinităţii, ca moştenire pentru familia ei şi a celor pe care i-a iubit, apoi a plecat.
Bunul Creator s-o odihnească!
