Cel mai tragic an din întreaga istorie multimilenară a neamului românesc a fost 1940"! Economia românească, odată cu „pactul petrolului" (martie 1939) „era, treptat-treptat, acaparată de Germania nazistă. Mai ales pe vremea statului legionar, bogata producţie agricolă românească, din «Grânarul Europei», era exportată în folosinţa celui de-al Treilea Reich, într-o vreme a acelei «noi ordini» din continentul european."
În acest context istoric, european şi mondial, în seara zilei de 23 august 1939, la Moscova „se pecetluia soarta României, de fapt a Europei de Răsărit şi a unei bune părţi a omenirii", prin semnarea Pactului de neagresiune între Germania nazistă şi Uniunea Sovietică şi a Protocolului secret, parte specială şi aplicabilă, imediat, a documentului. „Hotărârea celor două puteri totalitare, de reîmpărţire a sferelor de influenţă pe continentul european, a contribuit, evident, la declanşarea celui de Al Doilea Război Mondial".
În urma Protocolului secret, al Pactului de neagresiune germano-sovietic (Pactul Ribbentrop-Molotov), în 28 iunie 1940, „URSS a ocupat provinciile româneşti Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa. În 48 de ore, ca urmare a ultimatumului adresat Guvernului de la Bucureşti, Armata Roşie ajunge, repede, la Chişinău, Cernăuţi şi la Prut, România pierzând, astfel, 50.762 de kilometri pătraţi din teritoriu şi 3.776.309 locuitori". Conform declaraţiei ministrului de Externe de atunci, Grigore Gafencu, ne aflam singuri, noi, românii, „fiindcă cei care ar fi putut să ne sprijine nu aveau interesul să o facă", iar „cei care ne-au sprijinit, întotdeauna, nu mai erau în viaţă".
O tragedie „amplificată, cu o alta, în acelaşi an 1940, la 30 august, când România a fost obligată să accepte, constrânsă de Germania lui Hitler şi de Italia lui Mussolini, arbitrajul de la Viena, diktatul prin care nord-vestul Transilvaniei era acordat Ungariei horthyste, România pierzând din teritoriu încă 43.492 de kilometri pătraţi şi 2.609.000 de locuitori". Ca şi cum ruperea de pe atunci a României nu ar fi fost suficientă, la 7 septembrie, acelaşi an, prin Tratatul de la Craiova, pierdeam Cadrilaterul (judeţele Durostor şi Caliacra din sudul Dobrogei), încorporat Bulgariei (cu 7.720 de kilometri pătraţi şi 378.000 de locuitori)". Un doliu naţional al României, din acele momente tragice, pe care „neamul nostru îl poartă în suflet şi azi!".
După doar 22 de ani de la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia, „unirea românilor într-un stat naţional unitar, independent şi suveran, câştigând un loc de frunte în Europa şi în lume, în mai puţin de trei luni, aproape jumătate din teritoriile ţării şi din populaţia ei nu mai aparţineau României".
Acel moment al semnării Pactului Ribbentrop-Molotov şi Protocolului secret, la 23 august 1939, a fost „intens pregătit de liderii celor două state de atunci, Iosif Vissarionovici Stalin şi Adolf Hitler", state diferite ca organizare, dar care, „ideologic şi structural, prezentau multe asemănări", într-o vreme în care, atât România, cât şi Polonia erau „nodul gordian" care stabilea „întâlnirea intereselor dintre Germania nazistă şi Uniunea Sovietică."
Doar la câteva zile după semnarea criminalului document, unindu-şi forţele, Germania şi URSS fac primul pas al anexărilor teritoriale la 1 septembrie 1939. Forţele celui de al Treilea Reich ocupau teritoriile apusene ale Poloniei, iar la 17 septembrie 1939, prin acea secretă înţelegere cu Berlinul, Armata Roşie invada şi ocupa partea răsăriteană poloneză! Aşa a fost posibilă, în urma acestei agresiuni, oribila crimă de la Katin, unde au fost ucişi, bestial, ofiţerii polonezi, elita armată şi intelectuală a Poloniei! Aşa s-a ajuns ca Germania şi URSS, ca puteri invadatoare, să ajungă să aibă graniţă pe Bug.
Momentele diplomatice premergătoare şi atmosfera pregătirii şi semnării Pactului Ribbentrop-Molotov, la Moscova, de către miniştrii de Externe german şi sovietic, constituie un act condamnabil, ruşinos! La întoarcerea în Berlin, Joachim von Ribbentrop declara cancelarului Adolf Hitler că, la Moscova, a trăit senzaţia întâlnirii „cu vechi camarazi de partid". Or, aceşti „vechi camarazi de partid" erau comuniştii criminalului Stalin, care se comportau exact ca naziştii în pofta lor de reîmpărţire a Europei, nutrind sentimentul că ei sunt superiori celorlalte naţiuni, şi sunt „chemaţi să le decidă soarta".
Totul era pregătit, atât de Germania, cât şi de URSS, semnatare ale Pactului. La 5 mai 1939, Veaceslav Molotov devenise comisar al poporului pentru politica externă sovietică, Stalin înlocuindu-l, mai altfel spus, înlăturându-l, pe Maxim M. Litvinov, care, împreună cu Nicolae Titulescu, semnase Tratatul de asistenţă mutuală, la Montreaux, la 21 iulie 1930, „singurul document prin care graniţa între URSS şi România era recunoscută pe Nistru (…), consfinţită şi prin Tratatul de la Paris din anul 1920. Cu toate acestea, România nu-şi putea apăra unitatea statală, iar URSS declara: „Vom încerca să reluăm Basarabia, prin toate mijloacele juridice şi militare care ne vor fi posibile!". Ceea ce a şi făcut acel moloh nesătul în zilele de 26-28 iunie 1940, bineînţeles prin forţă armată!
Pactul de neagresiune între Germania şi URSS (Pactul Ribbentrop-Molotov) conţine şapte articole, iar Protocolul adiţional secret avea patru puncte. Un pact de neagresiune al jocurilor şi sferelor de interese ale celor două părţi, dezvăluit prin acel Protocol, pentru România era un diktat, după ce „reprezentanţii celor două guverne au avut convorbiri strict confidenţiale în problema delimitării sferelor respective de interese din Europa Răsăriteană." La primul punct sunt vizate Ţările Baltice, următorul se referea la împărţirea Poloniei, iar punctul al treilea ţintea România, prin „interesul pe care-l manifestă partea sovietică pentru Basarabia". Partea germană îşi declară „totalul dezinteres politic faţă de aceste teritorii", formulare ce aparţinea lui Ribbentrop, cel care transmitea, telefonic, ambasadorului german la Moscova, contele von Schulenburg, pentru ca acesta, la rândul lui, să comunice şefului diplomaţiei sovietice: „Germania rămâne fidelă acordurilor de la Moscova. De aceea, ea nu manifestă niciun interes faţă de chestiunea Basarabiei!".
Parte integrantă a Pactului Ribbentrop-Molotov, Protocolul secret, pregătit anterior, după cum se va constata, conţinea o sumedenie de falsuri şi contradicţii. De pildă, în Protocol nu apar menţionate nici Bucovina, nici Herţa, ci doar Basarabia, „iar în momentul transmiterii notei ultimative Guvernului de la Bucureşti, partea sovietică adaugă şi Bucovina, drept despăgubire". Nici măcar în Raportul lui Veaceslav Molotov nu se aminteşte decât despre Basarabia, „a cărei anexare de către România - spune partea sovietică - nu a fost niciodată recunoscută de către Uniunea Sovietică". Dacă în privinţa Protocolului, ţinut secret, guvernanţii români nu au protestat, nici n-aveau cum, în ceea ce priveşte Pactul, politica lor s-a situat departe de slujirea interesului naţional! La rândul ei, diplomaţia germană a închis ochii asupra pretenţiilor teritoriale, aberante, ale URSS, „chiar dacă Berlinul depindea de resursele României, în special petrolul şi cerealele". Iar „pretenţiile Guvernului sovietic - o spunea chiar Ribbentrop -, în ceea ce priveşte Bucovina, constituie ceva nou". La care, prin Schulenburg, ambasadorul Germaniei la Moscova, Molotov îi răspundea lui Ribbentrop: „Bucovina constituie ultima parte ce-i lipseşte Ucrainei unite". Molotov nu respingea, cu totul, în acel moment, posibilitatea ca sovieticii să renunţe la Bucovina în timpul tratativelor cu România. Dar acele „tratative" nu au mai avut loc!
Aşadar, soarta Basarabiei, prevăzută în Protocol, şi cea a Bucovinei, nemenţionată în Protocol, au fost hotărâte încă la 23 august 1939. Un diktat!
Dar să urmărim ce conţinea Nota ultimativă, înmânată, în seara de 26 iunie 1940, ora 22, ministrului plenipotenţiar al României la Moscova, Gheorghe Davidescu. Oare de ce atâta grabă? Simplu: deoarece opoziţia Germaniei nu exista! O notă ultimativă cu falsuri grosolane, sfidând istoria României şi problemele privind Basarabia şi Bucovina. „În anul 1918 - se spunea în acea notă -, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desprins din Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia…". Adevărul este cu totul altul: la 27 martie 1918, prin votul democratic al Sfatului Ţării de la Chişinău, s-a hotărât Unirea Basarabiei cu Ţara-Mamă România. Iar Rusia devenise, după revoluţia din octombrie 1917, „stat sovietic al proletariatului şi nu mai avea, în componenţa ei, Basarabia". Deci, nu din cauza „slăbiciunilor militare" ale Rusiei a avut loc unirea, ci prin acea hotărâre a Sfatului Ţării din Basarabia, care nu a fost „desprinsă din pământul Rusiei", cum susţinea guvernul comunist al Moscovei, ci era parte, cum se precizează chiar în notă, a teritoriului României.
Un fals istoric de drept teritorial este şi acea altă precizare din Notă, privind „călcarea unităţii seculare a Basarabiei cu Republica Socialistă Ucraina". Numai că Basarabia niciodată n-a aparţinut Ucrainei, nici Republicii Sovietice Ucrainene, care a intrat în componenţa URSS la 30 decembrie 1922!
„Uniunea Sovietică - se continuă în Notă - nu s-a împăcat, niciodată, cu luarea, prin forţă, a Basarabiei, ceea ce Guvernul Sovietic a declarat, nu o singură dată, în faţa întregii lumi. Acum, când slăbiciunea militară a URSS este de domeniul trecutului, noua situaţie internaţională cere rezolvarea rapidă a problemelor moştenite din trecut, pentru a pune, în sfârşit, bazele unei politici solide între ţări". Numai că, aşa cum arătam, România nu a luat „prin forţă" Basarabia, ci Sfatul Ţării de la Chişinău, prin cei 86 de deputaţi, „în numele poporului Basarabiei", cu trei voturi împotrivă şi 30 de abţineri (ruşii şi ucrainenii) a hotărât unirea cu România, la 27 martie 1918! Iar URSS, pentru ocuparea teritoriilor care nu-i aparţineau, recurgea la ameninţarea cu forţa. N-o cerea nici „situaţia internaţională", a „problemelor moştenite din trecut", atâta timp cât vreme de peste două decenii nu s-a pus problema Basarabiei.
„Falsului istoric i se adaugă minciuna şi ameninţarea armată". „URSS consideră necesar şi oportun ca, în interesul restabilirii adevărului, să păşească împreună cu România la rezolvarea, imediată, a problemei înapoierii Basarabiei către Uniunea Sovietică", se continuă în Protocol. Numai că lacoma URSS „a rezolvat singură, fără România, litigiul istoric, prin fals şi uz de fals, ocupând, armat, Basarabia"! Nu au existat tratative, iar Armata Roşie, masată pe Nistru, ocupa, imediat, conform Notei ultimative, Basarabia.
„Guvernul sovietic - se preciza, în continuare - consideră că problema retrocedării Basarabiei este legată, în mod organic, de problema transmiterii către URSS a acelei părţi a Bucovinei, a cărei populaţie este legată, în marea sa majoritate, de Ucraina Sovietică, prin comunitatea destinului istoric, cât şi prin comunitatea de limbă şi compoziţie naţională". Ce minciună! Ce alt fals istoric, lingvistic şi social! Cum să transmiţi URSS nordul Bucovinei, când nu exista nicio legătură între retrocedarea Basarabiei şi „transmiterea" Bucovinei, când acest teritoriu, pământ al voievozilor Moldovei, care n-a aparţinut nici Rusiei, nici Ucrainei, avea 85,33% români şi doar 10,66% slavi, evrei, ruşi, ucraineni, conform recensământului din anul 1774. Aşadar, o populaţie majoritar românească, cu limba vorbită, era cea română! De unde, atunci, acea „comunitate de limbă şi compoziţie naţională" ucraineană? Cică „actul acela ar fi şi mai just - afirma Guvernul sovietic -, cu cât transmiterea părţii de nord a Bucovinei, către URSS, ar putea reprezenta, este adevărat că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită URSS şi populaţiei Basarabiei, prin dominaţia de 22 de ani a României în Basarabia". Cât cinism! Câtă neruşinare bolşevică! Deci, cerere de despăgubire „prin ocuparea unui teritoriu", care URSS nu i-a aparţinut niciodată! Basarabia - o spunea şi Mihai Eminescu - „este pământ românesc," deci URSS nu putea pierde ce nu i-a aparţinut! Nu era nicio „pierdere a Basarabiei," de către URSS!
Doamne, cum putea un document cu „mai puţin de două pagini de text, Protocolul, urmat de Nota ultimativă, să conţină atâtea falsuri istorice, geografice, lingvistice, de drept internaţional?!" Încheiat „între două puteri diametral opuse: comunismul şi nazismul", Pactul Ribbentrop-Molotov aşază la un loc, în sfera aceloraşi interese, cel de-al Treilea Reich şi URSS, „reprezentând pentru România cel mai odios şi sfidător diktat care urmărea, prin modificarea adevărului istoric, prin minciună, grosolănie, sfruntare, raptul teritorial: 1. Să înapoieze Basarabia Uniunii Sovietice; 2. Să „transmită" Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei.
Totul a fost posibil după ce Germania hitleristă şi Uniunea Sovietică, stalinistă, şi-au dat mâna, golăneşte, sfidător şi abuziv, pentru a distruge România. Un diktat, cu acea culme a insolenţei, cuprinsă în încheierea textului Notei: „Guvernul Sovietic îşi exprimă speranţa că Guvernul României va primi propunerile de faţă ale URSS şi că aceasta va da posibilitatea de a rezolva, pe cale paşnică, conflictul îndelungat dintre URSS şi România."
Despre vreun „conflict îndelungat", niciodată, până atunci, n-a fost vorba. Iar acele „propuneri" amintite nu erau propuneri, ci ordine impuse. La solicitarea României, locul şi data pentru tratative, nu au fost fixate, confirmându-se, astfel, caracterul dictatorial şi făţarnic al URSS, al măsurilor acaparatoare deja luate prin Pactul Ribbentrop-Molotov şi Protocolul secret. O dovadă şi Nota ultimativă din 27 iunie 1940: „În răspuns nu se spune direct că Guvernul României primeşte propunerea Guvernului Sovietic de a i se restitui, URSS, neîntârziat, Basarabia şi partea de nord a Bucovinei," spun sovieticii. Deci, nu mai era vorba despre vreo „transmitere" a Bucovinei de Nord, ci de o „restituire" neîntârziată! Aşadar, despre ce „bună înţelegere" mai putea fi vorba, în faţa unui diktat nazisto-comunist?!
Ce face Bucureştiul? În primul Consiliu de Coroană, „cu 11 voturi se decide neacceptarea ultimatumului sovietic, 10 fiind pentru acceptare, 5 pentru negocieri." Nicolae Iorga cere, fără echivoc: „Ne batem! Blestem pe noi, dacă nu ne batem!." Asta se întâmpla la 27 iunie! Inconsecvent, „acelaşi Consiliu de Coroană, seara, avea să se pronunţe împotriva rezistenţei armate în caz de agresiune sovietică." Iar în Parlamentul României, Gheorghe Tătărăscu, primul ministru al României, declara: „Am hotărât evacuarea Basarabiei şi a Bucovinei de Sus, pentru a putea salva, azi, fiinţa statului român şi pentru a nu pune în primejdie viitorul românismului. Declar că am luat această hotărâre sub presiunea forţei".
Se recunoştea, la 27-28 iunie 1940, un diktat, dar nu se bănuia, că, în curând, va urma altul, cel de la Viena, din 30 august, când nord-vestul Transilvaniei era răpit României, pentru a fi dat, de Hitler şi Mussolini, Ungariei horthyste şi fasciste! Într-adevăr, anul 1940 a fost cel mai tragic din întreaga istorie a României!
Privim, cu consternare, harta României unite la 1 Decembrie 1918, ruptă în anul 1940, dar şi a Basarabiei şi Bucovinei de Nord, furate de URSS în iunie 1940, cu Chişinăul, Ismailul, Cetatea Albă, Tighina, Lăpuşna, Bălţi, Orhei, Soroca, Hotin, Cernăuţi, Herţa, precum şi acea hartă din 23 august 1939, peste care sunt semnăturile lui Ribbentrop şi Molotov, care pecetluiau împărţirea sferelor de influenţă. Şochează şi azi, după atâta timp, şi acea fotografie în care Hitler, Ribbentrop, Molotov şi acoliţii lor făceau ultimele „retuşuri" la Pactul de neagresiune dintre Germania şi URSS, acea împărţire, după bunul lor plac, a ţărilor Europei, precum şi momentul în care criminalii Stalin şi Ribbentrop îşi dădeau, hoţeşte, mâna în faţa hărţii care consfinţea marele rapt!
În numele respectului faţă de adevăr, considerăm că României, victimă a înţelegerilor, din perioada 1939-1940, ale Germaniei naziste a lui Hitler cu Uniunea Sovietică a lui I. V. Stalin, i se cuvin acele necesare reparaţii, cu toate oportunităţile pierdute după încheierea celui de Al Doilea Război Mondial. Este imperios necesar ca, printr-o dreaptă judecată, să fie restabilit adevărul faţă de momentul care a produs tragedia României prin Pactul Ribbentrop-Molotov şi Protocolul secret din 23 august 1939. Românii, se ştie, nu au renunţat, niciodată, la drepturile asupra acestor teritorii care ne aparţin! Sunt necesare obligatorii reparaţii, atâta timp cât consecinţele Pactului Ribbentrop-Molotov asupra României încă „nu au fost supuse nulităţii." România, lăsată, după război, zonei de influenţă sovietică, a fost oropsită. Din păcate, după 75 de ani de la acel diktat, Guvernul României nu îndrăzneşte „să pună, răspicat, problema nedreptăţii istorice de atunci, din anul 1940, când, sub ameninţarea forţei, au fost ocupate, de URSS, Basarabia şi nordul Bucovinei, prin semnătura lui Ribbentrop şi Molotov.
O soluţie ar fi aşteptata, dorita reconciliere naţională a celor două state, România şi Republica Moldova, prin UNIRE!
