Prima remarcă, atunci când mi s-a propus să scriu o „prefaţă" a acestei cărţi, a fost să-mi reamintesc un vechi proverb: „Aşchia nu sare departe de trunchi". În acest caz, se potriveşte ca o mănuşă înţelepciunea populară, ba chiar aş zice că din trunchi s-a desprins nu o aşchie, ci tot un trunchi...
O astfel de antologie este o idee insolită şi, dac-ar fi să mă bazez pe ce informaţii deţin, chiar unică.
Perechi literare în largul istoriei au mai fost, dar cele uzuale au fost cele de cuplu, în care ambii parteneri şi-au asumat destine literare comune, iar acestea au determinat chiar formarea cuplului... literar. Dar dacă în aceste cazuri, evoluţia fiecăruia în parte a dus la un moment dat la un fel de regăsire a unuia în celălalt din considerente (extra) literare, bazată pe sentimente de iubire, în cazul relaţiei tată-fiu, lucrurile stau radical diferit.
Te-ntrebi dacă mediul literar în care creşte fiul influenţează, a fost determinant, sau primordială a fost înzestrarea, talentul urmaşului, care merge în viaţă pe calea tatălui, asumându-şi scrisul ca destin personal.
Începuturile literare ale lui Darie Ducan, într-un registru al precocităţii, dar şi al maturităţii, au creat şi suspiciuni legate de paternitatea textelor sale, care erau mult peste nivelul de realizare al unei etape de fragedă vârstă. Insinuările că ar fi putut ca tatăl să prelucreze încercările literare ale fiului s-au dovedit a fi fost nu doar ridicole, ci şi flagrant nedrepte.
Dacă, temperamental, cei doi, Răzvan Ducan şi Darie Ducan, tată şi fiu, au foarte multe note comune, atitudinal, diferenţa este vizibilă.
Dacă evoluţia lui Răzvan Ducan a fost lentă, cu înfrânările nefericite ale epocii roşii, Darie Ducan, s-a bucurat de toate libertăţile acestei lumi, inclusiv cele de afirmare, care au dus ca la 19 ani să fie primit în Uniunea Scriitorilor, filiala Cluj, şi nu în filiala Mureş, unde fusese înscris la început Răzvan Ducan.
Poate că traseul lui Răzvan Ducan a fost mai dificil şi din cauza educaţiei universitare tehnice, în timp ce Darie Ducan a putut să ia în piept „umanioarele", situându-se în miezul unui ev aprins în atât de zbuciumata democraţie originală din România.
Dacă poezia e dragoste comună, ca şi publicistica, de altfel, Darie Ducan a găsit în teatru o altă cale de a se exprima, beneficiind şi de ceea ce „pe vremea tatălui" nu putea să fie nici vis, să studieze în Capitala Franţei, învăţând la Paris cum să facă nodul cravatei acestei lumi.
Cei doi scriitori au decis să-şi pună faţă în faţă, în acelaşi album, chipurile poetice.
Nu să-şi facă în vreun fel concurenţă... literară, nici să intre în vreo dispută, ci să releve frumuseţea unui maraton comun, cu dragoste şi cre-dinţă în literatură.
Până la urmă, de ce n-ar fi această carte, „cartea unei mari iubiri", a unui respect pe care şi-l poartă unui altuia, tată şi fiu, scriitori în toată puterea cuvântului, dar diferiţi în nuanţele în care au decis fiecare în parte să conjuge verbele propriei biografii literare!
Doi autori nestatornici, harnici, implicaţi în a veghea la soarta limbii şi neamului din care fac parte, lipsiţi de prejudecăţi europeniste, nivelatoare, nereţinuţi în a-şi declara naţionalismul, ca singur mod de a-i respecta pe alţii, fără a te pune pentru asta în genunchi.
Îmi sunt doi prieteni dragi, doi camarazi de drum lung. Pentru că eu cred pentru amândoi că drumul lor în literatură este lung şi cu folos.
Aştept momentul în care critica literară să-i descopere în dimensiunea reală a valorii lor şi să-i aşeze şi ea acolo unde le e locul, în primul raft al bibliotecii literaturii române.
