Cartea cu titlul de mai sus este ultima editată până în prezent de scriitorul Cornel Marcu la Editura Inspirescu din Satu Mare, din „Colecţia prozatorilor secolului XXI".
Dar înainte de a face succinte referiri la carte, să trecem în revistă unele date despre autor.
Cornel Marcu s-a născut la 30 noiembrie 1956, în Uioara de Jos, localitate inclusă acum în oraşul Ocna Mureş. A urmat şcoala primară în satul natal, şcoala generală la Liceul Teoretic din Ocna Mureş. A urmat apoi Seminarul Teologic din Cluj-Napoca în perioada anilor 1971-1976, iar Facultatea de Teologie din Sibiu între anii 1976-1980. A obţinut licenţa în bizantinologie şi este preot paroh la Parohia Ortodoxă I din Ocna Mureş, dar şi ctitor al bisericii „Sf. Apostol Andrei".
Cornel Marcu a fost fascinat şi pasionat de istorie, lectură, scris. Şi-a dorit din tinereţe să devină scriitor şi a citit absolut tot ce i-a stat la îndemână. În perioada studiilor de la Seminar a început să scrie primele sale schiţe şi nuvele. După cum mărturiseşte autorul cărţii, în acea perioadă s-a îndrăgostit de istoria Bizanţului şi a Bisericii Universale, iar „Istoria vieţii bizantine" scrisă de Nicolae Iorga pe care a citit-o pe nerăsuflate i-a fost o adevărată revelaţie. Acum este considerat unul dintre cei mai importanţi bizantologi.
A publicat periodic în ziare şi reviste precum „Credinţa străbună" a Arhiepiscopiei Ortodoxe de Alba, a avut colaborări cu posturile de radio „Reîntregirea" din Alba Iulia şi „Delta" din Ocna Mureş.
Debutul său ca scriitor a fost în anul 2002 cu romanul „Soldatul lui Hristos", Editura Reîntregirea, Alba Iulia, inspirat din viaţa Sfântului Antonie cel Mare (293-373), Episcopul Alexandriei. În anul 2007, apare la Editura Nico din Târgu Mureş, cu romanul „Ultima persecuţie", în care cuprinde detalii din perioada de la Edictul lui Diocleţian din 305, cu implicaţiile lui Constantin cel Mare în istoria bisericii. În anul 2009 publică romanul „Comnenii", preocupat fiind aici tot de istoria Bizanţului, de la sfârşitul secolului XI, având personaj principal pe Alexios I Comneanul (1081-1118). În anul 2011 editează romanul „Purpura Bizanţului", inspirat tot din realităţile istorice şi religioase ale secolului al IX-lea. În continuare publică romanul „Preacucernica Irina şi războiul icoanelor", în anul 2014, o lucrare monumentală prin dimensiune, prin cele 566 de pagini ale sale, dar şi prin ampla documentare, amploarea detaliilor legate de lupta pentru restaurarea cultului icoanelor în secolul al VIII-lea (Sinodul ecumenic de la Niceea).
Preotul şi scriitorul Cornel Marcu a fost inclus în „Dicţionarul scriitorilor români pe anul 2011", cu referinţe critice pozitive apărute în revista „Credinţa stăbună" în 2002, 2007, 2010, în cotidianul „Informaţia de Alba" la 12 şi 19 iulie 2007, în „Cuvântul liber" la 23 februarie 2010 şi altele.
Cartea lui Cornel Marcu de 566 de pagini are coperta semnată de George Terziu, tehnoredactarea, machetarea şi corectura îi revin autorului, iar cuvintele de introducere a cărţii, cu titlul „Despre adevăr, sentimente şi canoane istorice", poartă semnătura editorului George Terziu.
Scrisă la persoana întâi, autorul identificându-se cu personajul principal, naratorul, Ioanikios Caligraful. Din naraţiunile personajului principal, dialogurile personajelor cărţii, portretele descrise de narator, ne fac o imagine fascinantă a epocii, cu tot ceea ce poate cuprinde ea. Ioanikios pare mai degrabă a fi un reporter, detaşat de opinii personale, îndeplinindu-şi misiunea de a reda faptele aşa cum au fost ele. Ioanikos a fost un călugăr, caligraf instruit şi format la o şcoală de caligrafi dintr-o mănăstire de lângă Tomis. Să precizăm, la acea vreme, caligrafii erau cei ce copiau cărţile şi umpleau bibliotecile cu cărţi scrise de mână. Ioanikios este vândut ca sclav, cumpărat de un eunuc pentru un personaj important de la Constantinopol, dar reuşeşte să evadeze şi se duce la Atena... Cine este de fapt Irina? Împăratul Constantin al V-lea l-a căsătorit pe fiul său, Leon, cu Irina, o fată deosebit de frumoasă, în vârstă de 17 ani, din Atena, care de mică a crescut în cultul icoanelor. La nuntă a fost obligată să promită că nu se va mai închina la icoane. Leon al III-lea Isaurul (714-741), iconoclast, a declanşat lupta împotriva cultului icoanelor. La 14 septembrie 775, după moartea lui Constantin al V-lea, la tron a urmat Leon al IV-lea, soţul Irinei, care a domnit doar 5 ani. El a permis revenirea în biserici a iconodulilor. Lor li s-a permis chiar şi să ocupe slujbe înalte în cadrul bisericilor. Irina, soţia lui, a continuat să se închine la icoane, în mare taină, şi amestecându-se şi în treburile politice, îi sprijinea pe iconoduli. În anul 780 împăratul Leon al IV-lea descoperă două icoane în camera Irinei şi o îndepărtează de la palat. A pornit apoi o prigoană împotriva iconodulilor, iar la 14 septembrie 780 s-a îmbolnăvit şi a murit. Fiul său, Constantin al VI-lea fiind încă minor, astfel că mama lui, Irina, la 28 de ani a devenit împărăteasă, până la majoratul fiului. Irina în toată perioada domniei sale a dus o politică de reabilitare a iconodulilor. Ioanikios trece prin multe peripeţii la Constantinopole, Atena şi Roma, iar după 35 de ani ajunge în sfârşit acasă, la mănăstirea de lângă Tomis.
Este o carte deosebit de plăcută la lectură, o frescă a vremii în care autorul conturează perfect lupta între iconoduli şi iconoclaşti, luptă care încă şi azi continuă, dar cu alte nuanţe. Este o carte de mare valoare atât sub aspectul naraţiei, cât şi al preţioaselor informaţii cuprinse în ea.
